Încă o tură

Încă o tură Încă o tură , serotonina, Vino, iubito, ia-mi scopolamina, Plantații cu brațe și grații de acții, Un tenegar a trecut pe la bar. Ce scriu aici, cetățeni, luați aminte, Nu-i nici jumătate din oligominte, Lancea lui Don și Quijote și chiot O s-o refolosim și la Rio. Încă o tură, încă o tură, Ah, iubițica mea, din Welthure. Sunt arlechinul ce te iubește Ca un nebun ce n-a prins niciun pește. ************************************ Tristețea în artă Stătea nemișcat ca un câine în fața magazinului, așteptându-și stăpânul. De fapt nu avea stăpân , iar magazinul apărea lunar. Cât o clipire astrală. O scurtă silabă în fraza Divinului. Avea un chip palid, înconjurat de barbă. Un păianjen trecea tacticos strada, cu un ușor dispreț pentru strălucitorii bolizi ai feciorilor de bani-gata. Ca un ac în ochi îmi stăruie întrebarea – dacă tot suntem sortiți morții, de ce nu suntem mai uniți, mai apropiați? Se despart soți de soții, copii de părinți, frați de surori, prieteni, vecini. Se dușmănesc. De ce? De unde atâta vrajbă? Tocuri, tălpi groase, scandal, sânge. O istorie. Tristețea vine încet ca un amurg. De neocolit este amurgul. Dar tristețea personală nu este o stare artistică. Nici veselia. Capodoperele nu se nasc din veselie, nici din pesimism maladiv. Iliada, Odiseea nu scrieri umoristice, iar TRISTELE lui Ovidiu inspiră, totuși, vitalitate. ROMEA ȘI JULIETTA este o tragedie totală, Don Quijote este Cavalerul tristei Figuri, nu am râs defel citind aventurile sale. Cum poți să râzi de un suflet nobil supus batjocurii celor din jur, deși ridicolul există? Sau de Rigoletto? Desigur, există mari umoriști, în fond oameni triști, Gogol, Kafka ( sic!), absurdul este frate cu umorul. Eugen Ionescu. Cehov își numea piesele „comedii”. Din păcate circulă umoriștii de duzină. Cineva îmi spunea - ai văzut poeți veseli? Da. La băutură. În restul timpului suntem niște câini în așteptarea stăpânului. Iar stăpânul este chiar Dumnezeu. BORIS MARIAN