Când ziua-ncepe, ca o nouă viaţă,

Când ziua-ncepe, ca o nouă viaţă, Când mintea mea e limpede Ca zarea după ploaie, Atunci eu pot privi şi moartea-n faţă, Chiar dacă ştiu că am făcut-o de oaie. Eu aş porni-n pelerinaj la Sfântul Munte, La Muntele Sion, în centrul Lumii, Şi gârbovit de-aş fi, tâmple cărunte De aş avea, mă-nchin minunii De-a fi, ca-n prima zi din calendar, Astfel începe ziua, ca un dar. Apoi, orice poate să redevină o pasiune, Chiar o pensiune, chiar o propensiune, Cum vine moartea în papuci și moi și noi, o, caritate, rugăciune-n doi. Transgresiune, murmură Tăciune, Unde sunt lupii mei de altădată? Unde sunt leii aurii la poartă? Că după revoliușn s-au cam dus la vale, Ah, guten Morgen, zise Morga-Marga, Vino și tu, să cânți la orga-na-na-na-na Relaș îi zise sub talaș, prietenul lui Tache De la Blaj. Cățeii înecați la baltă Ne-au povestit de lumea cealălaltă, Cum, precum stele aurii curgeau în lacrimi Ochii cățelei – omenire fără datini.  

Anotimpuri

1.

 

Tu m-ai fumat, iubita mea?

Nu sunt țigară, sunt o narghilea.

Eu nu mă epuizez  ușor,

Nu-s picătură, sunt mereu izvor.

Sunt cerul uneori acoperit,

Poate lumina ce ne-a-nvăluit,

Sunt șirul de morminte din trecut,

Sunt rănile ce sângerau și au durut.

Poetul este peste tot,

Sunt doar o parte, El e Shebaoth.

 

2.  Anotimpuri, schimburi, linguri,

Inspirația s-a dus,

Mai iubesc eu niște imnuri

Ale Țărilor de Sus.

Firul  vieții se tot rupe,

Că la Rupea e mai cald,

Ce-ar dori să te  mai pupe

Cavalerul Archibald.

Ana lui Manole plânge,

Miorița scrie cărți,

Totul piere, nu se strânge

Oastea Vodăi Carabăț.

Toți ne spun de păsări, stele,

Dar metanul e mai scump,

Fete suple, sardinele

Sunt urmașe lui Columb.

Toată lumea în Vest pleacă,

Uragane-s peste tot,

Iar în Europa seacă

Patrupezii-n fund și-n bot.

Ești minunată de o mie de ori

Ești minunată de o mie de ori

 

 

1.     Seara, mă culc cu ideea că dimineața nu mă mai scol. Noroc că în timpul nopții, în salonul  spitalului vin asistente, asistenți și dansează în jurul patului meu,  fac gesturi obscene, care mă încântă , sunt gata să cobor , să dansez cu ei, dar  ei îmi spun – dumneata nu ai voie, ai suferit un accident, te rugăm să rămâi unde ești. Eu adorm întristat, iar dimineața vine cenușie, lâncedă  precum ceaiul fără zahăr și lămâie.

 

2.     Trebuia să plec la Bombay, să țin niște conferințe, dar vasul  cu carte urma să plec s-a scufundat în radă.  Am luat un avion cu un motor, un pilot, un pasager, adică eu și  o pisică ciudat de mare.  O voce interioară îmi spunea curma să se petreacă, nu știam bine ce, oricum neobișnuit.
La circa jumătate de oră după decolare,  motorul s-a oprit brusc și pilotul ne-a spus, mai exact, mie, că va trebui să coborâm. Dedesubt era jungla, pisica a mieunat nemulțumită, nu aveam ce face, am luat animalul în brațe și am sărit din avionul care scotea deja fum. Ciudat, pisica devenise un ditamai vultur, m-a purtat departe, spre țărmul Oceanului. Nu știam că toată aventura era pregătită dinainte. M-am trezit din somn, alături era o doamnă necunoscută, care pretindea că-mi este soție și se minuna că nu o îmbrățișez. Am plecat cu ea în oraș, cred că eram la New York, am făcut tot felul de cumpărături și seara ne-am luat o cameră de hotel. Nu știu când am adormit.

 

3.      Pe un drum pustiu, am întâlnit un handicapat, un mongoloid, adică suferind de Sindromul Down, care s-a atașat de mine și mi-a povestit despre familia sa care îl părăsise sau murise, nu se înțelegea bine ce spunea, avea și un defect de vorbire, fie eu nu-l auzeam cum trebuie. Se lăuda că a fost șef de stat, l-au împușcat după niște  revolte în Africa, pe el și pe toată familia, el  a scăpat, s-a ascuns și acum încearcă să se întoarcă la Palatul Prezidențial. De fapt, el căuta Spitalul de unde plecase și se rătăcise în junglă. Uneori avea crize, începea să strige că el va demonstra lumii întregi că numai popoarele unite pot înfrânge imperialismul, pot instaura pacea. La strigătele sale a apărut un leu foarte iritat, s-a repezit și l-a sfâșiat în fața mea,  eu neputând interveni în nici un fel. Am povestit această întâmplare câtorva prieteni, niciunul nu m-a crezut și am așternut-o pe hârtie, să nu o uit.

 

4.     Mica are 80 de ani, și-a pierdut soțul după 60 de ani de tovărășie  ireproșabilă, când o întrebi ce face îți spune că vrea să meargă la Puiu. Toată lumea știe chestia asta, dar ea nu se hotărăște. Într-o zi, am sunat-o și nu mi-a mai spus nimic. A tăcut, am insistat, iar la următoarea convorbire a mărturisit. Într-o noapte, dormind ea adânc, a auzit telefonul, alo, aici e Puiu, care Puiu,  este Puiu al tău, de ce vrei să vii la mine? Am înghețat de frică, zice Mica, iar el, Puiu adaugă, eu nu mă plictisesc aici, tu nu te grăbi. A închis, mă uit, nici un număr, cine a sunat? Cine face asemenea glume? Am întrebat, nimeni nu știe nimic, tu știi ceva? Doamne ferește. Zice Mica, Puiu nu m-a înșelat niciodată, de ce să mă înșele acum? Zic eu – dar nu te înșeală, el este în altă lume,  face și el ce poate. Ai dreptate, dar tot nu e frumos din partea lui. Am să te mai sun, dacă mă mai caută Puiu, am să-i bat obrazul. Nu m-a mai sunat. S-a dus și Mica. Ce scandal i-o fi făcut? Am remușcări, trebuia să nu-i dau dreptate lui Puiu.

 

 5.  S-au aruncat în urma trenului, au scăpat, s-au frământat în iarbă, s-au iubit, în timp ce trenul gonea nebunește spre moarte. Ei doi erau nemuritori. Așa este în dragoste. Cei din tren iubeau și ei, dar nu știau ce-i așteaptă. Unii mor înainte de a iubi, aceștia merg în Rai, fără dubii, trenul e unica șansă. Poate nu este unica, mai există și altele?

 VA CONTINUA

Poetul este un om

Poetul este un om

 

Poetul este un om, el poate fi înjurat,

Scuipat, bătut, ucis, la nevoie, dar el nu va ucide pe nimeni,

Poetul este născut sub aripa unui înger,

El nu știe exact ce va urma, el scrie și nu știe

Că se pune la întrecere cu Dumnezeu,

Dar El, Domnul înțelege, îi iartă prostiile,

Cum și noi iertăm greșiților noștri,

Poetul iubește aiurea, năvalnic,

 El nu poate fii un boșorog, cum îl numește

 Vidanjorul de serviciu, el miroase a Paradis,

Chiar dacă-l ții zece ani la pârnaie,

Iubiți poeții și vă veți iubi pe voi mai mult,

Poetul este un om, dacă vreți, îl iertați,

Mai face și măgării uneori, că din lut este făcut,

El lasă în urmă pene de porumbel,

Pagini stropite cu sânge.

Este sânge de om și de înger.

Așa cred.

BORIS MARIAN   

Poemul Esenin(. 3 octombrie 1895, d. 27 decembrie 1925)

Poemul Esenin(. 3 octombrie 1895, d. 27 decembrie 1925)

 

Au revoir, prietene Esenin,

mi-ești în suflet, depărtările ne mint,

tu revii, cum ne mai caută genii,

viața ta n-a fost un blând alint.

A muri nu este nou în viață,

Dar și viața trece prin banal,

Ai căutat doar fericirea, o paiață

Ce rânjește și nechează ca un cal.

Ai iubit fete sărmane și bogate

și pe Isadora-n moftul ei,

în iubire n-ai  găsit dreptate,

tu erai flăcău  din sat, Serghei.

Ți-ai visat măicuța cum se teme,

Că vei fi ucis de un cuțit,

În paltonul vechi de-atâta vreme,

Inima-i mereu a tresărit,

Ai iubit Rusia de la țară,

Cu viței, cățele, lapte muls,

Ai dat totul pentru o boemă amară,

Te păstrez, în mine te-am ascuns.

BORIS MARIAN

-

 

 

 

Omul cu bicepși

Omul cu bicepși

 

Cică era un om  cu bicepși,

Ce ei scria, mânca, iubea,

Îl imita pe Eminescu

și de pendule mai scria.

Genial să fiu, mânca-m-ar mama,

El a strigat  din interior

și s-a născut genial, săracul,

dar l-au pierdut pe coridor.

A alergat și el în viață,

Eu l-am zărit lângă un prun,

era-n albastru cum se cere

la cei de drept mereu comun.

Pe piața literară merge

Să faci pe geniul, toți te cred,

Dar el în piaț-alimentară

Doarme  săracul sub un pled.

BMM

Fata Morgana

Fata Morgana

 

Alergam după Fata Morgana,

Moartea e tânără și fără etnie,

Vezi și Lili Marlen, Tosca,

Nevoia de dragoste este mai mare

Decât nevoia de a trăi,

De a te hrăni, ce-i pasă tembelului

 de Farfuriile sparte?  

Am pus șapte mere într-un buzunar

și m-am dus la Muntele  Sinai,

apoi m-am însurat cu zâna deșertului,

cineva a propus ca bătrânii să fie depuși de vii

în Mausoleu, era un geniu pustiu și neomogen,

mulți creează goluri în spațiu, prieteniile se pulverizează

din cauze entropice, fericiți indulgenții, independenții,

vechiul popor in, o tristețe cețoasă coboară,

cu pene de corbi edgarallanpoești.

Orice înmormântare obosește.

Trenurile au întârzieri.

Oglinzile sunt oarbe prin definiție.

bmm

      24.01.2015- Arta îndobitocirii și arta îndoielii.

 

Cel mai greu este să polemizezi cu un stultor. Mai cu seamă dacă are și vagi cunștințe de cultură.  Pe Net se vede clar diferența și excelența. Am visat că eram la o adunarea a scriitorilor și nu prea vorbeam cu nimeni. Toți erau foarte preocupați. Cauza? Mi se pare clară – pe mulți îi domină dorința de a avea succes și , de ce nu, postumitate. Vanitas vanitatum. Întâlnesc nu numai la scriitori, în orice breaslă , în orice activitatea , vanitatea este duhul cel rău. Nu pot spune că vanitatea m-a ocolit. Dar mă lupt cu ea precum Iacob-patriarhul. Arta îndoielii este singura șansă. Filosofii ne-au făcut un mare dar. Citesc , vorba vine, studiez în chinuri ULISE  a lui Joyce. Frumos – „ Păzește-te de coarnele taurului, de copitele calului și de surâsul englezului”. Ciudat – „drumul excesului duce la palatul înțelepciunii”. Multe interpretări. CARTEA lui Joyce este o culegere de nebunii analizate mai atent decât  Divina Comedie a lui Dante. Un mister. Cineva, venit de la Paris, mi-a spus că nu i-a plăcut arta modernă, comparativ cu tot ce a văzut acolo. Am rămas noi în urmă? Se poate.  Ascuns după o piatră, molipsit de o boală, tu nu-L mai  vezi pe Dumnezeu. Este voia ta. Dar poate că și El te așteaptă. Voi încerca să-L aduc, spune iluminatul. De bucurie vei plânge.  De ce iubita fuge de mine? CARE IUBITĂ?  Există una singură, IUBITA.  Ea se regăsește în fiecare chip, expresie. Nici ea nu știe că este IUBITA. La fel este și cu Dumnezeu. Nu greșea Idel când spunea că Dumnezeu poate fi și  FEMEIA. Dacă buzele ar avea curajul să strige, mâinile să se lege de vâsle, aș fi putut să plec mai departe, dar nu pot. Sunt aici, acum, ador preotesele frumuseții. Ador copiii și femeile frumoase, toate femeile pot fi frumoase, numai să dorească , să nu renunțe. Este atâta liniște în jurul meu încât te pot auzi de departe cum îmi rostești numele cu gândul, deși nu vrei. Te-aș culege, te-aș crește între palmele mele. Nu vrei. Dar eu cred.

PS. Stultorul   de care vorbeam se leagă de vârsta mea mărișoară, uitând că toți mergem pe același drum, iar tinerețea nu are DARUL DE A CONFERI  ce nu ai primit genetic. Există și o artă a îndobitocirii de sine.

23 ianuarie – Acasă,viața

 

Doamna mea brună din sonete, pe care nu eu le-am scris, tace ca un al treilea luceafăr, care nu a apărut încă. Am s-o văd într-o zi, undeva , prin centrul Bucureștilor,  poate îmbătrânită, poate nu, privind absentă, de ce singură? Acum ea este Cresus, este bogată în succese, viață familială, ș.a. , dar singurătatea nu ne ocolește,  este un șarpe , același  care a oferit mărul, el împarte destinele. Este mai mult decât un șerpișor viclean. El oferă cunoașterea, suferința, nicicând fericire, șarpele tace. De ce să-l imităm? Eu sunt mai tare decât șarpele. Nu spun de ce. Enter a world of  surprise. Noaptea am visat un cutremur. Nu muream, visam, vedeam, plafoane, praf, totul cade în tăcere, apoi în vuiet, nu sunt speriat, chiar bucuros, a venit  un final, va veni un început. De mult n-am recitit O MIE ȘI UNA DE NOPȚI, singura carte ( ediție restrânsă de Eusebiu Camilar) pe care am citit-o integral.  Eu nu citesc nicio carte integral. Nici nu am iubit integral pe nimeni. De ce? Mi-a fost frică de prizonierat. Femeia are numai calități, printre care și dorința irepresivă de a acapara totul. Ca pe o cratiță. Aici, ca poet am zbârcit-o. Nu, ca pe un cufăr cu aur. Iar am greșit. Femeia vrea să știe totul. Iar totul nu există. Totul este Dumnezeu, femeia este o creație a Sa, nu i se poate pune alături. Mă uit la Michelle Pfeiffer, la TV, minunată, o iubesc. Ea nu va ști niciodată. Este fragilă și puternică.  Sunt amețit, suntem niște molecule în mișcare browniană. Asta vom fi mereu. Să revenim la Circe, eleva dintr-a cincea. La Venus în blănuri, a lui Sacher-macher-Masoch, dar nici Faust nu este mai prejos. Lacom de viață, un Adam cu diplomă, bucuria e mare, avem un nou călău.  Așa se spunea la Roma. Definim sensul vieții într-un picior, sunt cu sau fără știință profet. Nu ne lovim cu pumnul în pept. Se rupe sternul.  Eternul. Iar o iau razna. Nu poți face bine fără a păcătui. De ce nu? Fără păcatele noastre Domnul ar fi șomer. „Cu mâine zilele-ți adaugi”, ai multe vieți, de ce nu m-aș bucura de râsul unui copil?

BMM

22.01.2015

22.01.2015

Trec  repede peste  site-uri, o lume de n-ori mai mare decât o știm fără Net, cineva întreabă ce este frica.  Grea temă. Mulți mint. Nu mă tem de nimic și de nimeni este cel mai prostesc răspuns. Eu nu mă tem de nimic și de nimeni, doar de boală, de suferință, da. Chestiunea morții am rezolvat-o. Nu există. Vorbea lui ceașcă- nu ezistă. Este o altă lume, o altă viață. Nu mai revin. Dar, ca orice copil, iar noi, adulții suntem mai copii decât credem, nu prea iubim suferința. Una este să-ți tragi o sută de bice pe spinare, fie, cu bile de plumb,  luminat de soare și de Cartea de pe masă și alta să bolești până aduci la disperare pe cei care te îngrijesc. Punct. Cunosc o persoană care mi-a spus că nu se teme de nimic, nu o cred, dar mă fascinează fața ei. Nu am văzut-o decât odată, pe viu, în forografii apare mereu alta. Mp obsedează, nu pot spune că o iubesc, nu o cunosc. Îmi place că este trufașă. Mi-au plăcut oamenii îndrăzneți, trufași, până la o adică. Unora le cade masca. Adică fac pe ei. Ea scrie, nu știu ce scrie, de ce scrie, cum nu înțeleg de ce scriu eu sau alte milioane de oameni –poezie, proză. Unii pictează, alții fac muzică. Natura are destul de multă artă, ce ne chinuim să o oglindim în cioburile sufletelor noastre?  Persoana crede în lumină, lumina e albă, abstractă, aerul e mai puțin abstract. Bun, creierul emite lumină , dar într-un spectru invizibil. Aici intervine paranormalul, mistica. Mă simt depășit. Mă întorc la suferință, un japonez scrie că forțași suferința se intercondiționează. Adică, iei o bară de oțel, o îndoi, nu poți, te dor mușchii, o stranie putere, o rezistență se transmite organismului, tu suferi, dar te simți puternic.  Cuvintele corodează oțelul, corodează ideile, pentru că și ideile țin de o anume forță. De aceea nu neglija trupul, el poartă sufletul , un timp, ai grijă de trup, el are limbajul său, ca ochii, ca fața, expresia. Ascult o solistă – forță și lumină. De aici începe arta. Eu fug de cuvinte goale – profunzime, adâncime, abis, puah!  Omul se uită în sus, în adâncuri se adună mizeria vieții. În trei rânduri am reușit să scriu o sinteză din trei romane citite cu zece ani înainte. Asta m-a salvat de la chinul de a scrie o carte amărâtă de proză. Poezia este cu totul altceva. Se poate cânta pe o coardă de vioară.

21.01.1015

Zilele sunt numărate. Mane, Tekel, Ufarsim. Zilele poetului se numără în versuri. El  moare cu fiecare vers. Poetul nu plânge. În fața LEGII , nici  PERSONAJUL LUI Kafka nu plângea. Aștepta. „O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor”, ce simplu ne spune Coșbuc un adevăr covârșitor -  iubim viața pentru că ea ne dăruie sentimentul că existăm între  semenii noștri, fie ca prieteni, fie ca neprieteni,  fie ca străini, dar suntem printre ei. Luptăm să fim printre ei. În momentul când murim sau nu mai comunicăm defel, ceea ce este echivalent morții, viața devine altceva, în orice caz nu se pulverizează în NIMIC.  Latinii spuneau bine – ex nihilo nihil, ceea ce înseamnă că noi nu putem să ne naștem din nimic, deci nu vom fi niciodată NIHIL. Cititorul poate să fie convins că moartea ca anihilare totală este un nonsens. De aceea nici ateismul nu este decât o aberație mentală. Nu trebuie să te supui unei imagini, nu trebuie să crezi pentru este absurd, cum spunea greșit Sf. Augustin. Dimpotrivă, gândește mai profund și vei înțelege că dincolo de viața de aici există altceva. Infinitul îngăduie orice formă de existență. Restul sunt adausuri ale educației noastre, bune sau mai puțin bune. Nu sunt teolog, gândesc doar ca un poet. Ca un artist. Arta este sora științei. Știința nu este dușmana credinței. „Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea? ”, întreba același  genial Coșbuc, da , el avea geniu, poate că nu era Maestrul, precum Eminescu.  Desigur, nimeni nu este de neînlocuit. Spun o  banalitate, dar  puțini sesizează  cruzimea acestei realități. Un japonez spunea că el crede în Soare și în Oțel.  Este o formulă ca oricare alta. Lumină și tărie. Da. O vrabie s-a așezat pe grilaj. E jalnică. Noi suntem acea vrabie. Lumea se schimbă și fără noi.  De pildă, eu scriu. Nimeni nu este obligat să mă citească. Dar eu scriu pentru asta vreau să fac.  Dacă te plictisesc, cititorule, nu mă citi. Nu am venit să te distrez. Nici să te întristez. Am venit să mă rog  unei Puteri Divine, care mă copleșește. Care știe că nu există moarte. Artistul este un papagal al propriilor îndoieli. Ce va fi mâine? Who knows?

Amintiri din Casa Vieții

Amintiri din Casa Vieții

 

 20.01.2015

Încep un nou capitol, ultimul, după 47 de ani de când smângălesc hârtia.  Smângălewski. Bun. Unii spun că am un stil, alții- un pistil. Am oscilat mereu între poezie fixă, mobilă, automobilă,proză neroză, necroză,nevroză. Prin buză mi-a apărut o buburuză, fără nicio scuză,obsesia din adolescență-sifilisul, șancrul, Eminescu, prea departe. La actul formal al înhumării, înhămării la carul zeilor, cineva a zis, uite, bă, ce chestie, o buburuză, aria buburuzei, o fi inspirațiunea, uite, zboară, aiurea, scria ca un idiot, spuse altul, deși toți care scriem suntem idioți, un om deștept face bani, copii, da, eu iubesc copiii, am copii, nimic nu se oprește, arta nu te face veșnic, unii muriră de foame, alții de faimă, spiritul meu, vârcolac, umblă prin bibliotecă, se lipește de o carte, caută și el o parte din geniul omenirii, neștiind că geniul vine numai de la Dumnezeu. Chiar și geniul rău. Bătrân și fără dinți și fără rost, te-aruncă din troleu un june prost și te trimite iute la azil, a fi azil, se spune, la Mizil. Ce repede ne-ntoarcem la primate, strămoșii fără diplome și carte,  zadarnic cercetăm atomii, viața, când globul pământesc devine piața. Poate că nașterea e , totuși, o greșeală, lăsați șacalii, cu ei facem școală,  grădina și cenușa ne așteaptă, în curte mai miroase a ceapă. Raiul și iadul, măcelarul, ochi-dihor,  ne asamblează falnici cârnăciori, dar rotofeiul Buck nu mâncă porc, de parcă nu se trage din New York. Verbină, verbină, trup de violină, evantai lovit de vânt și de vid, eu prefer opalul, perlele, coralul, pasul ce coboară, scara interioară, moarte străvezie, mâine reînvie, mâine e iubirea, poimâine – amintirea. Joc de val și-aripă, criptă pentru-o clipă, pe de altă parte, forță, teamă, moarte. Sete iar de sânge, trupul rău te strânge, azi talazul trece și te lasă rece.

 

Paranoia timpurilor noastre

Paranoia timpurilor noastre

 

Mergeam pe malul unei ape,

În sens opus, trăgea trei grape

Un monstru cu cap mare, dur,

„Sunt geniul din Bielencourt.

Cu mine nu te joci, tataie,

Bătrân și fără dinți, mălai e

Tot ce-ntâlnesc, îmi spune crudul

Încălecat ca paparudul,

Nici Don Quijote, nici felin,

Îți trag un vers de te închini.

A tras un vers, vreo două, trei,

Se convertiră ultimii atei,

Minunea fru se săvârși,

Miliarde de geniali, cam tri.

Cânți despre tine, despre toți,

Un fel de a minți pe roți,

Totul se-nvăluie în fum,

În Rai se mută Iadul-drum.   

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Pe când nu erau legi și exegeze,

Pe când nu era nimeni să dezlege,

Am luat un mugur și încet l-am desfăcut

și fiecare frunză m-a durut.

Întârziam la locul gloriei sumare,

De câte genii e nevoie pe scară?

Cu prostul nu e bine să te joci,

Nici să mănânci, nici să te rogi.

Pe jumătate omul e-o iluzie,

Pe jumătate o amară coconfuzie,

Poți să te-ncânți cu propriul caracter,

Să te urăști, un propriu braconier

și vânător și jertfă ilegală,

plătești destul pentru apropiata-ți gală,

suntem oameni din atomi alcătuiți,

de ce atomii ar fi trufași, ghiftuiți?

Parfumul veșniciei ne-nconjoară,

Să inventăm noi legi, cu socoteală.

De la Criș

 

De la Criș pân-la Crișana e un drum fără prihană,

Odiseea fără ramuri, muguri încă nedeschiși,

Inchiziția se cheamă, lasă urme curmeziș.

Moartea nu e poezie, nici nu-i proză, poate cânt

Care circulă pe valuri fără sunet și cuvânt.

Oedip nu-și mai scoate ochii, are-n față Window Nine,

Din parfumuri lungi de rochii, Dionis se-mbată-n van.

Bodhistava străjuiește, viața curge infinit,

Nu mai știm în care ere ne-am născut și am murit.

Chinul, început nevrozei se adună pic cu pic,

Mântuirea vine-n roze de uitare, în ișlic.

Eu o las pe Adriana și m-apuc de Ramayana.

 

În Tasmania, se zice

În Tasmania, se zice

____________________

 

În Tasmania , se  zice că trăia un scrib ferice

Omul zgâria cu-o sculă  poezie mai masculă,

El era dintr-un județ  dispărut după îngheț,  

A avut noroc cu Netul și-a învățat tot alfabetul,

Imita poeți mai mari și mai mici, colecționar

De metafore și  flori din grădini  și din Obor,

Rău nu a făcut nicicui, zilnic are un cucui,

Că  visează noaptea zei și se bate Corneille,

Cu Racine, cu Eminescu, de-l numiră Cucuiescu,

Admirat de  bijutieri, unii-l văd cam pișicher,

Eu v-asigur, peste-un veac va ajunge chiar brotac,

și cu rimă și cu ritm, nu-i născut, mai are timp.

BORIS MARIAN    

Semnal

Semnal

 

Semnal, semnale, seminarii,

Ce semeni tu aduni pe arii,

De pildă iei o știucă slabă,

O umpli și obții  o roabă.

De turtă dulce nu ai grijă,

Se face cu un rest de schijă,

Asta știu marii cărturari

Veniți cu saci plini de homari, .

Aruncă zarurile, frate,

Un singur număr e de moarte,  

Gândește-te la mieluț,

Are un nume – Miel-steluț,

Pe nu-l latră nici un câine,

De ce? Am să vă spun eu mâine.

BORIS MARIAN

 

Epilog

Epilog

 

E mult de-atunci, este o veșnicie,

De când nu ne-am văzut, ești străvezie,

Noi nu ne aparținem, doar altora,

E mult de-atunci, tu te chemai Sefora.

Deasupra vieții mai nimic nu este,

Dar și mai sus, peripeții celeste,

Poetul își iubește slava,

Surâd regine, Mab și Maba.

Doctorul Oz , mai pișicher,

Ne tot măsoară c-un echer,

Ce ne privește? Mult de-atunci,

Atâtea opere și prunci,

Masca poetului, cam mort,

O poartă astăzi Rapaport,

E peste fire, prenormal,

Ce-o fi zicând Sardanapal?

Redevenind  floare, pământ,

Eu mă închin  adânc și blând.

BORIS MARIANA

Elegie pentru elefanți

Elegie pentru elefanți

 

Eu, elegii pentru elefanți,

Rugi și ruguri,

Soarele nu poate fi șoricel,

Pruncul nu este o nucă,

Cu cât Domnul pare mai mic,

Pe atât suntem noi mai mari,

Mă ajung piramidele din  urmă,

Piramidoanele s-au scos din uz,

Fericirea de a fi melc a trecut pe planul doi,

Următorii teroriști vor fi melcii,

Când prietenul devine o piatră, ferește-te,

Cântecul este un plâns de stil,

Pereții sunt cei mai buni martori,

Bate-i cât vrei, urșii vor mormăi legende,

Cât timp există pădurea, cuvântul pădure este inutil,

Niciodată apele nu caută pe nimeni,

În țara unde oamenii mor nu mai este nevoie de pază.

BORIS MARIAN

 

Știai că mai trăiesc cumva?

Știai că mai trăiesc cumva?

 

Știai că mai trăiesc cumva?

N-ai întrebat, nu întreba,

Dar tu exiști? Întreb și eu

Pe Dumnezeul Dumnezeu.

Suntem o lume de străini,

Trăim și nici nu ne mai știm,

Ne salutăm în silă doar,

Am un prieten, un arțar,

Se pișă câinii, sunt atenți,

Cocorii zboară diligenți.

Parcă eram cândva-n Miami,

Unde în aer plutesc banii,

Era și Mia pe acolo,

Cânta-ntr-un bar, dar era solo,

Ea romanițe avea din Roma,

Deși păreau din Oklahoma,

Proudhomme  prudent citea un ziar,

Despre-un dezastru-n  Zanzibar,

Iubite, preteni, toți celebri

Pierdură ultimii la  derby,

Poți să pariezi, nu-i un pericol,

Decât să fii un pic ridicol,

Din spuma apei zbuciumate,

O spaimă de eternitate.

BORIS MARIAN

Nu-mi place mișcarea

Nu-mi place mișcarea

 

Nu-mi place mișcarea, de chi-chi,

Orice mișcare dărâmă ceva,

Ce dor mi-era de Ecbatana,

Sicomor , parfum de-amor,

Epaminonda o seduse pe blonda,

Pianul lin suspină și se dez-lipină.

Bellini, adesea mă gândesc cu jale,

De la casierie se-aduc pijamale,

A fost furat un clavecin,

Făptaș a fost un biet rechin

Adus din Marea Chinei  de Sud, era surd.

Martirii preferă Martini,

O poezie neagră ca o pelagră,

Ca o cucută, te scapă de gută.

Pedichiuristul pedalează pe schiuri,

Pe când melcul, deh, molcom trece sub talpă.

Ureche, curechi, urechelniță, sans sexe,

Rele curele ne-aduce cămila Helga,

Rage sus, pe catarge,luna strănută,

Cum pe ape trecea frumoasa Zulnia,

Ce mângâia un crocodil cu ochi luminoși,

Cerul nu vede, doar fulgeră, Helga, Helga.

E clar, Homer nu lua omeran, oricare zid

Este trist, ne-ntristează, Chiriac are rac,

Chiricuță, o puță, teatru v-am dat,

mi-l păziți, lipsește și doare

un mic soare, un șoricel, Doamne.

BORIS MARIAN   

 

La început

La început

 

La început, la început,

Cerul era surd și mut,

Iar pământul  gol, pustiu

Nu era deloc hazliu.

Singurică  nu mai sta

și te du la casa mea,

spuse diavolul păros,

mușchiulos, fălcos, noros,

frigu-i mare , noaptea-i lungă,

virușii să nu te-ajungă,

rochii lungi ai, sunt de vază,

o privire ca o rază,

ca și inima să-mi arză,

o , mama mia, zău.

@@@@@@@@@@@@@@

Când năbădaica vine,

Dă boala-n taurine,

Că e frumoasă Zina,

Nepoata lu” vecina.

Cum crinu-ntre scaieți,

Bărbatu-ntre băieți,

Vibră fetia-n tine,

Irine-ntre irine.

@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Într-o grădină, o mărăcină

Făcu o carieră auriferă,

Singură fuse în catrafuse,

Cine o taie ia  o bătaie.

Ține cununa doar mătrăguna,

Că are dare de mână tare,

Când vine-nghețul, amicul Gretzu

Le pune-n seră, ca într-o sferă,

Amoru-i dulce, duci  și duduce,

Că năbădaica-l cheamă pe taica,

Biciul pe tine te întreține,

Te face bun, negru ceaun.

Bată-te sfântu”, bântuie-l vântul,

Îmi ies din fire, plec  la oștire,

Amar amor fără de spor,

Cine-i jindios are-n gât os,

Vremea te strică și te ridică

Cum o ridiche și o bădică,

Ochiului nu prea mai arată

Ce e sub haine și în ogradă,

Că cine arde prea luminos

Devine scrum și praf pe gios.

BORIS MARIAN