Ce faci, mă-ntreabă iubita,
Răpita, menita, pepita,
Eu ce pot să spun, doar ispita
Îmi dă lovituri cu copita,
Biet inorog, mai ţii minte
Cum din vechime, nainte
De rezbeluri, măceluri,
Iubirea era pe creneluri?
Cornul era semnul magic,
Inima, cuibul nevralgic,
Iarba, copacii şi norii,
Ne-nvăluiau şoptitorii,
Totul era numai farmec,
Buzele noastre amarnic
Se îmbinau fără saţiu,
Ca faunii, nimfele-n Latium,
Zeii iubirii – centauri
Astăzi iubesc prin emailuri.
autor Boris Marian
vineri, 31 octombrie 2014
marți, 21 octombrie 2014
La un metru
La un metru,
în văzduh,
Ne păzea
ciudatul Duh,
Tu, iubito
din Vitan,
Eu fiind
khazar Kagan,
Nu-i idee, e
cetate,
Construim,maximizate
Sentimente,
le opresc?
Ești din
neamul boieresc.
Domniță,
dorința mea,
Năbușind-o,
sting o stea.
Am parcurs o
zi, un an,
Până la City
Roman.
Timpul, un
ritual special,
Tot ce scriu
e personal,
Strict
privat și nevisat,
Mă lovesc
de-un zid abstract.
În
castelul adormit
Se-ascundea
un fost bandit,
De cu noapte
el visa
La Serena
Lucia.
Abur moale,
vise dulci,
du-te
gândule, te duci
pe poteca de
furnici,
zi,
banditule, ce zici?
L-au umflat
ca pe-un balon,
A zburat
spre Washington,
Mai departe,
spre Boston,
Se lăuda că
e baron.
Eu,
frumoaso, sunt acel
Pseudo-baron
mișel,
Tu –un înger
fost-ai, ești,
De ce mă
copilărești?
BORIS MARIAN
sâmbătă, 11 octombrie 2014
Ne citim
Ne citim
Ne citim
înainte și, uneori, după moarte,
Unii pe
alții, apoi pe noi înșine,
Apoi,
nimeni, mai bine ar fi
Să ne iubim
aici și acum.
Tu, ca o carte cu filele nedesfăcute,
Eu, un cuțit
de aramă, tăind foi uitate,
Biblioteca plutește
pe-un nor
Sau pe aripi
de lebede mute,
Pământul pierde din versuri
În praful
stelar,
Mereu ne
trezim, chipul tău este în ochii mei,
Dar eu unde
sunt?
Ai văzut
singuratici fericiți?
Zadarnic ei
încearcă să numere,
Unu cu unu nicicum
nu fac doi,
Iar vulcanul
cere jertfe mereu.
BORIS MARIAN
Sâmbăta neagră
Sâmbăta
neagră
De Shabat ,
Domnul se odihnește,
Prietenii nu
te sună, au murit,
La Tv –
nimic, numai tâmpenii,
Toată lumea
e veselă, toată lumea e ocupată,
Unii sunt
bolnavi, eu scriu cel mai prost poem,
Luni va
începe un război mondial,
Sâmbătă nu se dau știri interesante,
Nici lovituri
de stat, nici de culcat,
Nicio carte
nu este bună,
Ai numai
gânduri morbide,
Unii se
sinucid sâmbătă, de ai dracului ce sunt,
Ce bine este
să fii câine, pisică, măgar, ăști nici nu știu
Că este sâmbătă,
dar cel mai bine este să fii copil.
BMM
joi, 9 octombrie 2014
Blestem și izbăvire
Blestem și
izbăvire
G. a cunoscut Moartea la vârsta de șase ani. Deși se spune să
nu temei de moarte, el a rămas toată viața un ipohondru nelecuit. Când a auzit că un băiat din
vecini, adolescent, a murit de o boală gravă
la plămâni, a rămas cu dureri în piept ani mulți. De altfel a și făcut o pneumonie
în primul an de facultate, dar vom reveni. Ne întoarce în anul 1947, pe Bulevardul
Al. I. Cuza, lângă Gara de Nord. Pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu
prietenii, o femeie ceva mai în vârstă, cu o broboadă pusă strâmb pe cap, a
ieșit clătinându-se din crâșma de peste drum. Beată, bolnavă? Copiii s-au
repezit la ea cu țipete și râsete,
femeia a grăbit pasul și s-a ascuns într-o curte. După circa o oră, în fața
porții pe unde intrase, femeia s-a
adunat lume. Mirosea fetid a gunoi
nestrâns, iar biata femeie zăcea fără suflare, palidă. Murise. G. a simțit un
gol în stomac, o greață necunoscută, moartea era însoțită de acel miros
imposibil. Au trecut ceva ani, într-o dimineață sună telefonul, foarte devreme,
o voce nu prea cunoscută în receptor îi spune – „A murit tata”. „Ce tată? Tatăl
mei trăiește ”. „ Nu, bunicul tău”. G. nu prea îl cunoștea bine pe bunic,
acesta locuia la Rădăuți, nu l-a impresionat vestea. Mai rău a fost când a
murit chiar tatăl său, după alți câțiva ani. A venit seara, acasă, de la o ședință, a căzut pe podea și dus a
fost. Atac cerebral. Partidul a hotărât să-l incinereze. Cu protocol, cu cântece
revoluționare, Balada lui Porumbescu și în final, „ Porniți înainte, tovarăși”. G. nu a putut să plângă, se freca la
ochi doar. Se gândea unde putea să se ducă tatăl său. El a crezut mereu în
viața de apoi, de când era copil, o vecină , foarte bisericoasă, cu care rămânea
G. când mama sa era la Radio, unde a lucrat o perioadă, îi povestea de îngeri, Dumnezeu, multe alte
povești, toate întipărite în mintea copilului. A păstrat esențialul. Totuși a
avut un șoc când a aflat de la mama sa că tovarășul Lenin, despre care se tot
spunea că „trăiește”, murise de mult. Când
a murit și Stalin, moartea acestuia a coincis cu moartea bunicului, efectele
celor două evenimente anulându-se reciproc. Au mai trecut ceva ani, în primul
an de facultate s-a decis să facă revelionul în Bucegi, cu prietenii, erau și niște fete de la Universitate – Filozofie,
un grup mare al ONT-ului. Pe drum i-a prins un viscol năpraznic, au ajuns cu
greu la cabana Caraiman. A doua zi era o liniște ca la Polul Nord. Departe se
vedea pe cărare, un punct negru. Cineva
i-a spus că este un mort. S-a dus să cerceteze. Era cadavrul unui turist, avea
ochii de sticlă, mai avea în spate un rucsac enorm , plin cu sticle și sifoane.
S-a făcut anchetă, problema era că fata cu care se împrietenise avea mâna complet degerată, așa că la
întoarcerea în București s-a internat la Spitalul studențesc. G. a vizitat-o ,
dar tușea și ceva febră. Totuși a condus fata la o plimbare
în Herăstrău, ceea ce a avut ca urmare o internare de urgență la același
spital. O veselie, atunci când ai de a face cu studenți. Fiecare cu altă boală
și alte obiceiuri. L-a cunoscut pe fiul preotului Mihai Avramescu, evreu convertit,
cunoscut în literatura absurdă, ca și pe nepotul lui Ionel Perlea. S-a tratat
de plămâni doi ani, cu internări la sanatorii. Era să piardă anul prim, dar profesorul
de desen industrial, Mircea Iorga, fiul istoricului cunoscut, l-a îndrăgit și
l-a trecut la examen. Viața de student
nu i-a dat răgazul să mai cugete asupra bolilor și morții, înmormântările
oficiale nu l-au impresionat defel – Sadoveanu, Groza, Dej, ș.a. La Moscova l-a
văzut pe Lenin( sau bucățica vizibilă, era un cap mic, contractat de fenol și
un piept îngust) , în Mauzoleu, semăna cu Crematoriul Cenușa. S-a angajat la o întreprindere,
după absolvire, iar un coleg a murit în fața lui, alergând după un autobuz.
Atac de inimă sau cerebral, moarte rapidă. Apoi, bunica, venită la București să-și
trăiască ultimii ani cu copiii și nepoții lor, ea care nu știa că tatăl lui G.
nu a fost înmormântat după tradiție, a căzut victimă unui accident banal de automobil.
Am vizitat-o la spital, repeta cuvântul Ficus, nu știa bine românește, îl căuta
pe unchiul meu, al doilea fiu, după tatăl lui G. Moartea a mai dat târcoale, G. s-a îmbolnăvit
grav pe când era în vârstă de 46 de ani, a tot amânat controlul medical, apoi
nu s-a mai putut abține, frica a fost învinsă a intrat pe mâna doctorilor și a
scăpat. Un mare avantaj a fost vizita în Israel, una dintre țările cele mai
interesante, sub aspect istoric, din lume.
O mătușă locuia pe la marginea Ierusalimului, în fostul cartier german (
au fost coloniști germani veniți înainte de primul și de al doilea război
mondial) . O stradă ce mirosea a jasmin, adică iasomie, dar era un parfum paradisiac.
Deși se simțea groaznic, avea un puseu de diabet provocat de cortizon, ca și o
criză hepatică , abia se ținea pe picioare, Domnul, așa s-ar spune, i-a dat
putere. A văzut tot ce se putea vedea mai interesant în Canaanul biblic. Întors
la București în ajunul loviluției din decembrie 1989, a văzut la televizor uciderea dictatorului C. și a soției sale, un
spectacol oribil, la fel de urât ca decapitarea
prizonierilor de către ISIS,
acum. Nu îl iubea defel pe dictator, dar era vorba de un om, oricare. Ultima întâlnire cu moartea a fost cea a
mamei sale. A vizitat-o într-o vineri, iar după patru ore i s-a comunicat la
telefon că mama sa a murit. A doua zi a mers să
ia actele, la morgă, cadavrele mamei și al poetului Marin Sorescu erau
alături. Stranie coincidență. Nimic de adăugat. Izbăvirea de moarte? Numai
scrisul.
BORIS MARIAN
miercuri, 8 octombrie 2014
Don Quijote celălalt
Don
Quijote celălalt
Nu suntem ce
părem a fi,
Nici omega,
nici omicron sau psi,
Vorbele
noastre ne încântă,
Le uscă
vântul și le zvântă.
Avem tot ce
e omenesc,
Cu bune,
rele, picaresc
Eu trec pe
Rosinanta mea
și mă-ntrețin
doar cu o stea.
Dreptate are
fiecare,
Dreptatea e
un fel de floare,
Azi strălucește
roșu-viu,
Mâine și
ceru-i alburiu.
Cei ce
decapitează au
Dreptatea lor,
jungla Bissau,
Sihastrul are
ca și noi,
Suflet și
trup, nivelul doi.
De aceea ne
vom reîntâlni
Mai sus,
adică treapta tri.
Sub ochiul
Domnului ceresc.
Cât m-ai
iubit? Cum te iubesc?
BORIS MARIAN
marți, 7 octombrie 2014
Arhiva revistei literare Faleze de piatră
Sublimele versete ( 1)
Sublimele versete ( 1)
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu
spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți – ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
autor Boris Marian
Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși pentru că prea se iau în serios. Nu
spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți – ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice, devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este izolarea de lume.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Buzunarele noastre intime / În arșița nopții / Triptic poetic
Buzunarele noastre intime
Nu facem decât să ne-mbrăcăm,
Să ne dezbrăcăm,
Iar timpul trece vijelios,
Trenul nu are o stație terminus,
După un timp o să înceapă
Să zboare lin,
Ca un coșciug luminat,
Spre făcliile cerului,
Vom continua discuția,
Tu îmi vei spune că mă iubești,
Eu voi răspunde ușor distrat,
Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat,
Ne vom trezi în același pat,
În aceeași dimineață,
Cu soarele cotrobăind
În buzunarele noastre intime.
În arșița nopții
Îl văd pe Blecher chinuit în corset,
cu dureri în mușchi, articulații, oase.
Are forța de a visa.
Nimic nu-i seamănă.
Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.
Viața este un joc obligat.
Ce sens are celebritatea pentru el?
Există progres în artă?
Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.
Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.
Abstinența la orice,
când nu este motivată intim,
devine o cauză a morții.
Orice tren care aduce moartea este în orar.
Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,
hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.
Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune
că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.
De ce ne este frică de noapte,
de moarte?
Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi.
Până atunci sărută-ți iubita, ea există.
Triptic poetic
Don Quijote
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Annabel Lee
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…
Intrarea hoţilor
Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare? Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așază, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l, de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
autor: Boris Marian
Nu facem decât să ne-mbrăcăm,
Să ne dezbrăcăm,
Iar timpul trece vijelios,
Trenul nu are o stație terminus,
După un timp o să înceapă
Să zboare lin,
Ca un coșciug luminat,
Spre făcliile cerului,
Vom continua discuția,
Tu îmi vei spune că mă iubești,
Eu voi răspunde ușor distrat,
Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat,
Ne vom trezi în același pat,
În aceeași dimineață,
Cu soarele cotrobăind
În buzunarele noastre intime.
În arșița nopții
Îl văd pe Blecher chinuit în corset,
cu dureri în mușchi, articulații, oase.
Are forța de a visa.
Nimic nu-i seamănă.
Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.
Viața este un joc obligat.
Ce sens are celebritatea pentru el?
Există progres în artă?
Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.
Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.
Abstinența la orice,
când nu este motivată intim,
devine o cauză a morții.
Orice tren care aduce moartea este în orar.
Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,
hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.
Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune
că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.
De ce ne este frică de noapte,
de moarte?
Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi.
Până atunci sărută-ți iubita, ea există.
Triptic poetic
Don Quijote
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.
Annabel Lee
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…
Intrarea hoţilor
Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare? Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așază, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l, de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.
autor: Boris Marian
Comentarii oprite
La început Dumnezeu a făcut poezia / În arșița nopții/ Trecu moartea prin mine/
La început Dumnezeu a făcut poezia
La început Dumnezeu a făcut poeziaȘi a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indiferent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el va veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
În arșița nopții
Îl văd pe Blecher chinuit în corset,
cu dureri în mușchi, articulații, oase.
Are forța de a visa.
Nimic nu-i seamănă.
Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.
Viața este un joc obligat.
Ce sens are celebritatea pentru el?
Există progres în artă? .
Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.
Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.
Abstinența la orice,
când nu este motivată intim,
devine o cauză a morții.
Orice tren care aduce moartea este în orar.
Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,
hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.
Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune
că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.
De ce ne este frică de noapte,
de moarte?
Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi.
Până atunci sărută-ți iubita, ea există.
Trecu moartea prin mine
Trecu moartea prin mine,Mă lasă-n pace,
Pășesc printre ruine,
Cu carapace,
Ca o țestoasă mă simt,
Doar creierul umblă,
Ca-ntr-un tablou de Klimt,
Mai fac o tumbă,
Scoate limba la mine
Cine vrea, cine poate,
Nu mă plâng, nu mă ține
Nici viața în rate.
O, zile, voi zile de teamă
și de speranță, capete
de regi decapitați,
ore, picături de sânge
regesc, nimeni nu știe
unde-i regatul dispăruților atlanți.
Mâini ce semnează
Condamnări la moarte,
Procese de conștiință
Cu ușile închise, zile,
Voi zile, jocuri de noroc
Pe o estradă netedă, rostogolite bile,
Zaruri, capetele noastre obosite.
Inocența-i o crimă?
Răspunde, regicide.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Radu Bogdan
Radu Bogdan ( martie 1920- august 2011)
Plecat fiind din țară , am aflat cu oarecare întârziere, prin vocea tremurată la telefon a soției marelui critic plastic, că s-a stins din viață unul dintre cei mai distinși specialiști în istoria artelor plastice din România, Radu Bogdan. Îi revăd statura, părul alb, figura leonină, îi aud vocea inconfundabilă, ușor răgușită, îi admir și acum precizia informației, virulența energizantă, în totalitate o prezență care nu se uită ușor, deși, în ultimii ani, boala și multe alte pricini l-au ținut departe de vechi prieteni, mulți dispăruți pe parcursul secolului XX. A făcut cinste culturii române, merita cu mult mai mult, sub aspectul recunoașterii, dar au fost destui intelectuali destoinici care l-au apreciat- Louis Hautecourt, Jacques Lassaigne, Andrei Pleșu, Mihai Oroveanu, Pavel Șușară,ș.a. , iar Nichifor Crainic, într-o scrisoare adresată lui Dinu Pillat, în anul 1972 îl considera drept unul dintre ci mai destoinici critici de artă plastică, monografia sa despre Ion Andreescu fiind un reper prin metodă și spirit analitic pentru mulți specialiști în domeniu. Era un expert în cunoașterea operei lui Aman, Grigorescu, Brâncuși, Stan Pătraș,Georgeta Năpăruș, Andre Lothe, Chagall, Skira, Berenson, Bialostoski, Tinguely, ș.a. A avut o viață plină de eveniment o copilărie nu foarte fericită, la Galați, era un om cu vederi de stânga, dar a refuzat dogmatismul și înregimentarea, era superior acestor forme de degradare intelectuală. Imediat după război a fost reporter, s-a întâlnit cu celebrul la acea vreme, scriitor Ilya Ehrenburg, mi-a arătat și o fotografie de la o discuție în limba franceză, despre care Radu Bogdan amintea cu umor – Ehrenburg vorbea o franceză mult influențată de accentul slav, ceea ce îi dădea o notă oarecum comică. În casa de pe strada Vasile Lascăr , unde a locuit mulți ani, plină de albume, tablouri de preț ( sperăm că Ministerul Culturii va avea grijă de moștenirea sa), mi-a povestit o întâmplare aproape incredibilă despre un episod legat de viața președintelui iugoslav, Iosip Broz Tito, cu o tangență la un tablou celebru. Au mai scris despre Radu Bogdan, Iulia Deleanu. Avram Croitoru și subsemnatul. Ceea ce putem regreta din plin este faptul că nu a avut răgazul, într-o viață de peste nouă decenii să scrie unul sau mai multe volume de memorii, deși fragmente au apărut o perioadă în ROMÂNIA LITERARĂ, sub numele de George Radu Bogdan, așa cum era trecut în acte, că, explica maestrul, Radu Bogda sunt mulți. NU, nu credem că sunt mulți, să vă odihneaască în pace Dumnezeu și să fiți înscris în Cartea Vieții.
autor BORIS MARIAN
sursa foto adevarul.ro
Plecat fiind din țară , am aflat cu oarecare întârziere, prin vocea tremurată la telefon a soției marelui critic plastic, că s-a stins din viață unul dintre cei mai distinși specialiști în istoria artelor plastice din România, Radu Bogdan. Îi revăd statura, părul alb, figura leonină, îi aud vocea inconfundabilă, ușor răgușită, îi admir și acum precizia informației, virulența energizantă, în totalitate o prezență care nu se uită ușor, deși, în ultimii ani, boala și multe alte pricini l-au ținut departe de vechi prieteni, mulți dispăruți pe parcursul secolului XX. A făcut cinste culturii române, merita cu mult mai mult, sub aspectul recunoașterii, dar au fost destui intelectuali destoinici care l-au apreciat- Louis Hautecourt, Jacques Lassaigne, Andrei Pleșu, Mihai Oroveanu, Pavel Șușară,ș.a. , iar Nichifor Crainic, într-o scrisoare adresată lui Dinu Pillat, în anul 1972 îl considera drept unul dintre ci mai destoinici critici de artă plastică, monografia sa despre Ion Andreescu fiind un reper prin metodă și spirit analitic pentru mulți specialiști în domeniu. Era un expert în cunoașterea operei lui Aman, Grigorescu, Brâncuși, Stan Pătraș,Georgeta Năpăruș, Andre Lothe, Chagall, Skira, Berenson, Bialostoski, Tinguely, ș.a. A avut o viață plină de eveniment o copilărie nu foarte fericită, la Galați, era un om cu vederi de stânga, dar a refuzat dogmatismul și înregimentarea, era superior acestor forme de degradare intelectuală. Imediat după război a fost reporter, s-a întâlnit cu celebrul la acea vreme, scriitor Ilya Ehrenburg, mi-a arătat și o fotografie de la o discuție în limba franceză, despre care Radu Bogdan amintea cu umor – Ehrenburg vorbea o franceză mult influențată de accentul slav, ceea ce îi dădea o notă oarecum comică. În casa de pe strada Vasile Lascăr , unde a locuit mulți ani, plină de albume, tablouri de preț ( sperăm că Ministerul Culturii va avea grijă de moștenirea sa), mi-a povestit o întâmplare aproape incredibilă despre un episod legat de viața președintelui iugoslav, Iosip Broz Tito, cu o tangență la un tablou celebru. Au mai scris despre Radu Bogdan, Iulia Deleanu. Avram Croitoru și subsemnatul. Ceea ce putem regreta din plin este faptul că nu a avut răgazul, într-o viață de peste nouă decenii să scrie unul sau mai multe volume de memorii, deși fragmente au apărut o perioadă în ROMÂNIA LITERARĂ, sub numele de George Radu Bogdan, așa cum era trecut în acte, că, explica maestrul, Radu Bogda sunt mulți. NU, nu credem că sunt mulți, să vă odihneaască în pace Dumnezeu și să fiți înscris în Cartea Vieții.
autor BORIS MARIANsursa foto adevarul.ro
Comentarii oprite
Sylvia Plath sau poemul ca armă de autodistrugere
Sylvia Plath
Se spune că scrisul îi salvează pe oameni, ceea ce este posibil. Chiar dacă istoria omenirii nu prea a ținut cont de poeți, ei există și vor exista. Sylvia Plath, ca și Marina Țvetaeva, cu care semăna ca temperament și ca destin nu a știut să se descurce în viață. La vârsta de opt ani scrie primul poem, dar îi moare tatăl, la vârsta de 21 de ani nu reușește să intre la Harvard University și face o încercare de sinucidere cu tablete. La 30 de ani, în ziua de 11 februarie 1932 ( n.27 octombrie 1932- Massachusetts, SUA) se sinucide prin gazare, într-o cameră alăturată cu aceea a copiilor.
Fiul ei, Nicholas Hughes îi urmează exemplul la vârsta de 46 de ani. Un morb, o psihoză genetică a pătruns în destinul acestei strălucite poete. A terminat Smith College, în SUA cu summa cum laudae, apoi a obținut o bursă Fullbright și a studiat în Anglia, la Cambridge Unuversity. A publicat două volume de versuri „The Colossus” și „ Ariel”, iar în ultimul an al vieții lucra la romanul „ The Bell Jar”, autobiografic, în care eroul se sinucide. Adevărul este că soarta i-a fost potrivnică, cariera eu a fost scurtă și recunoașterea valorii a urmat morții. Soțul ei,Ted Hughes, un poet și eseist britanic o înșela cu o scriitoare, ceea ce, fără îndoială a aruncat-o în brațele disperării. Mediocritatea vieții de familie, sociale o înăbușeau. În 1982, postmortem, i s-a acordat Premiul Pulitzer. Nu demult a fost realizată o peliculă biografică, rolul Sylviei fiind interpretat de inegalabila Gwyneth Paltrow. A lăsat în urmă poeme minunate, ca de pildă, „ Fragii amari”, „ Copacii în iarnă”, „ Traversând apa”, alte poeme, scrisori către mama sa, unor prieteni, povestiri pentru copii. Suicidul nu este un bun exemplu pentru nimeni, dar fiecare om își cunoaște limitele suportabilității.
Să lecturăm unele poeme din volumul „ Ariel”, apărut în ediție bilingvă la Ed. Univers, în 1980, o antologie cu traduceri de Vasile Nicolescu. Coperta cărții este semnată de artistul Vasile Kazar. „ Iubirea te-a pus în mișcare ca pe un ceas de aur”… „ Cuvântul unui melc în palma unei frunze”…
„Oameni și stele/dezamăgiți mă privesc” …„ De ai doar un ochi, e o priveliște toată”… „ A muri e o artă, ca oricare alta/mie-mi izbutește al dracului de bine”… „ Ei mi-au proptit capul între cearșaf și pernă/ca pe un ochi între două albe pleoape”…„Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită” …
„Cunosc străfundul, spune ea. L-am cunoscut cu brațul unei rădăcini/Ție de el ți-e teamă/Eu n-am nici o spaimă, am fost acolo”…„Am îndurat cruzimea atâtor asfințituri”…„Un surâs s-a prelins pe iarbă/Irecuperabil!”…„Femeia din ambulanță/a cărei inimă îi înflorește uimitor prin palton”…„Din miezul pământului care asudă/ plictisit de moarte/ și-un fâlfâit de negri lilieci”…„ Cu timpul îți veida seama de o absență/care va crește lângă tine ca un copac”… „ Cernelurile umede ale zorilor se topesc în albastru”…„Sunt argint și pșrecizie. Nu am idei preconcepute”…„Lac negru, barcă neagră, doi oameni negri, decupați din hârtie”…„Îmbătrânește vara, mumă vitregă” …„Așa cum zeii au făcut o lume și omul alta” .
Ca privire generală, desigur, fără pretenția de a cuprinde exhaustiv opera, Sylvia Plath nu este doar o artistă desăvârșită a versului, a cuvântului, ea trăiește propria dramă în contextul dramei timpului său. În poemele sale se aude ecoul tragediilor umane, ale Războiului Mondial, ale Holocaustului ( v.
„ Lady Lazarus”), fără a explica nimic, ea știe mai bine decât mulți autori contemporani cu ea să sugereze, ea nu arată cu degetul, ci cu inima. Suferința ei nu este cauzată numai de dramele personale ( moartea tatălui, când avea opt ani, căsnicia nereușită, neajunsurile materiale în condițiile întreținerii și educării a doi copii, viața într-o țară care nu îi era patria natală), ea știe foarte bine în ce lume trăiește, uneori este sarcastică, ironia ei zdrobește meschina automulțumire a omului limitat de mărunte succese. Puțin poeți au vibrat cu atâta vigoare într-un trup măcinat mereu de o angoasă de neînvins.
autor Boris MarianPoetul Rodian Drăgoi
Rodian DrăgoiCred că primele poeme ale lui Rodian Drăgoi le-am citit prin anii 70.Spre deosebire de poeții generației sale ( și ale mele, oarecum ) el nu avea nimic din „avântul revoluționar” care făcea bine scriitorilor în devenire. A fost premiat și a debutat la Editura ALBATROS, în 1981, dar primele versuri le-a publicat în revista ATENEU, din Bacău. Numele de Rodia, așa cum mi-a explicat personal, vine de la rod în ianuarie. Este un poet al miracolului rural, un conjudețean cu Zaharia Stancu, iubește Câmpia Bărăganului, fantasmele care se nasc pe întinderile ei, raza de soare, este bolnav de frumusețea unui fluture, are o candoare care i se citește pe chip, iar modestia nu-l ajută deloc să fie celebru, ceea ce nici nu ar trebui să aibă importanță. Marian Drăghici , Constanța Buzea au găsit în poezia sa filonul de aur. A publicat, se pare numai patru cărți, ultimele două, „Poeme de trecere ” ( 2006), „Lumină de mireasă” ( 2007) fiind bine primite, dar fără surle și tobe. În 1982 a fost premiat de revista LUCEAFĂRUL, pe atunci o revistă de prestigiu, ca și ROMÂNIA LITERARĂ.
artist Ebrahim Fleep„M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng / pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge // cu ochii deschişi dormea poemul în mine / luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge // vântul se sparge în ţăndări de geam / drumul spre tine trece mereu printr-un nor // mama îşi împachetează plânsul într-un ziar / în rafturi cărţile respiră liniştitor“ (Mama îşi împachetează plânsul într-un ziar). „Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă / cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut // tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr / eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut // deodată vântul începe să clatine drumurile / în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică // secundele intră zgribulite în casă / iubito fă te rog singurătatea mai mică // luna răsare tot mai des dintre câini / păstorul e păscut de propria sa turmă // mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele / mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă“ (Deodată vântul începe să clatine drumurile).
gură / şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă / în locul cuvintelor // iată zăpada definitiv mă acoperă / şi tu continui să râzi / şi râsul tău viscoleşte zăpezile“ (Ninge stau în ninsoare). mă bate prieteneşte pe umăr / şi îmi arată realitatea năpădită de ierburi // cineva deschide o fereastră spre mine / şi se aude dialogul dintre tăcere şi muguri“ (Realitate năpădită de ierburi).
„Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului / şi cu mâinile mortului // cu mâinile copilului / şi cu mâinile bătrânului // cu mâinile soldatului / şi cu mâinile generalului // cu mâinile judecătorului / şi cu mâinile criminalului // acum poetul cu disperare îşi caută mâinile // dacă va greşi / cu mâna cui va scrie poetul de acum înainte ?“ (Mâinile poetului s-au amestecat cu mâinile nenăscutului).
O parte din versuri le-am preluat dintr-o recenzie a Niculinei Oprea, din publicația Centrului Cultural din Pitești. Despre Rodian Drăgoi se va mai scrie și poate că i se va acorda un loc mai vizibil în peisajul literaturii românești contemporane.Succes, Rodian !
autor Boris Marian
Comentarii oprite
O sută de ani – Lea Goldberg
O sută de ani – Lea Goldberg
În 1949 i s-a acordat premiul „ Rupin” după numele unui mare militant sionist, iar postum, în 1970
( a murit la 15 ianuarie 1970, fără a mai afla de premiu) i s-a acordat Premiul Israel .
Poezia Leei Goldberg a fost influențată de simbolism, de acmeismul rus, i-a avut ca mentori și confrați pe Șlonski, Nathan Alterman, pe marele Bialik, poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi, engleză, rusă, spaniolă, ca și, desigur, în română ( Maria Banuș. Sebastian Costin). Ea însăși a tradus „Război și pace” a lui Tolstoi, povestirile lui Cehov, teatrul lui Shakespeare („Cum vă place”, ș.a.),Ibsen ( „Peer Gynt”), Petraraca, ș.a., a scris trei piese de teatru, volume de eseistică, iar în poezie s-a impus cu 14 volume de versuri ( jumătate, postum).
„ Ce spune aerul?
Ce spune orașul tău?
Copilăria ta ce spune,
Umplând camera?
Ca un tablou pe perete,
Apoi vântul nopții te pătrunde,
Apoi ploile dinspre mare,
Ceața dinspre oraș”.- un poem al nostalgiei omului care abia la maturitate și-a găsit patria.
„Piatra am sărutat-o răcoros în visu-i,
Ea este liniștea, iar eu sunt cântul,
Ea este taina, eu o dezvălui,
Suntem ciopliți din aceeași veșnicie.
Carnea ei singuratică am sărutat-o,
Eu sunt trădare, ea fidelitate,
ea e constanta, misterul creației,
eu sunt schimbare, revelația ei,
știu că am atins o inimă amuțită.
Ea este lumea, eu sunt poetul”.
În antologia „ La marginea cerului- poeți ebraici contemporani” ( Ed. Cartea românească-1992, traducere Sebastian Costin) găsim poeme remarcabile – „Încă o zi”, „ Cântecele sfârșitului de drum”,
„Dragostea lui Samson”, „ Iubirea Theresei de Meun” ( o legendă în 12 părți).
O poetă mereu îndrăgostită de frumusețea umană și nu numai, Lea Goldberg scria – „ Să spun că ești lumina albăstrie/ ce-și tremură gingaș, în flăcări, harul? / În ochii mei, tu n-ai asemănare”.
Poate că am prezentat mai sumar această personalitate de primă mărime a poeziei ebreice moderne, totuși, se poate reține că valorile în noua cultură a Israelului nu lipsesc, vechea moștenire se îmbogățește cu vocile celor veniți în ultimele două secole.
autor Boris Marian
Lea Goldberg
Poezia ebraică din secolul XX nu poate fi evocată fără a pomeni de un nume strălucit – Lea Goldberg. S-a născut la 29 mai 1911, la Koenigsberg ( Kaliningrad, cum a fost denumit orașul ocupat de URSS), a studiat în Lituania, unde tatăl ei a fost arestat, bănuit de a fi fost spion bolșevic, evident că nu a fost, omul și-a pierdut mințile și a murit în urma schingiuirilor. Lea a trăit alături de mama ei, nu a fost măritată niciodată, dar a iubit un bărbat, pe poetul Avraham Ben Itzak , cu care nu s-a căsătorit, totuși. Și-a continuat studiile la Bonn și Berlin, a obținut doctoratul, iar în 1935 se stabilește în Palestina, la Tel Aviv. A colaborat la publicații „ Davar”, „Mishmar”, în 1952 a fost invitată la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi a devenit șef de catedră pentru limbi comparate.În 1949 i s-a acordat premiul „ Rupin” după numele unui mare militant sionist, iar postum, în 1970
( a murit la 15 ianuarie 1970, fără a mai afla de premiu) i s-a acordat Premiul Israel .
Poezia Leei Goldberg a fost influențată de simbolism, de acmeismul rus, i-a avut ca mentori și confrați pe Șlonski, Nathan Alterman, pe marele Bialik, poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi, engleză, rusă, spaniolă, ca și, desigur, în română ( Maria Banuș. Sebastian Costin). Ea însăși a tradus „Război și pace” a lui Tolstoi, povestirile lui Cehov, teatrul lui Shakespeare („Cum vă place”, ș.a.),Ibsen ( „Peer Gynt”), Petraraca, ș.a., a scris trei piese de teatru, volume de eseistică, iar în poezie s-a impus cu 14 volume de versuri ( jumătate, postum).
„ Ce spune aerul?
Ce spune orașul tău?
Copilăria ta ce spune,
Umplând camera?
Ca un tablou pe perete,
Apoi vântul nopții te pătrunde,
Apoi ploile dinspre mare,
Ceața dinspre oraș”.- un poem al nostalgiei omului care abia la maturitate și-a găsit patria.
„Piatra am sărutat-o răcoros în visu-i,
Ea este liniștea, iar eu sunt cântul,
Ea este taina, eu o dezvălui,
Suntem ciopliți din aceeași veșnicie.
Carnea ei singuratică am sărutat-o,
Eu sunt trădare, ea fidelitate,
ea e constanta, misterul creației,
eu sunt schimbare, revelația ei,
știu că am atins o inimă amuțită.
Ea este lumea, eu sunt poetul”.
În antologia „ La marginea cerului- poeți ebraici contemporani” ( Ed. Cartea românească-1992, traducere Sebastian Costin) găsim poeme remarcabile – „Încă o zi”, „ Cântecele sfârșitului de drum”,
„Dragostea lui Samson”, „ Iubirea Theresei de Meun” ( o legendă în 12 părți).
O poetă mereu îndrăgostită de frumusețea umană și nu numai, Lea Goldberg scria – „ Să spun că ești lumina albăstrie/ ce-și tremură gingaș, în flăcări, harul? / În ochii mei, tu n-ai asemănare”.
Poate că am prezentat mai sumar această personalitate de primă mărime a poeziei ebreice moderne, totuși, se poate reține că valorile în noua cultură a Israelului nu lipsesc, vechea moștenire se îmbogățește cu vocile celor veniți în ultimele două secole.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
De la Mendele Moiher Sforim la Anton Celaru
Sforim, Peretz, Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer, patru mari scriitori de limba idiș au vizitat camera de lucru a regretatului Anton Celaru, de pe Calea Moșilor. El le-a conferit șansa de a fi citiți în limba română. Nu a fost singurul traducător, dar cel mai pasionat și, credem, dăruit.
Ed. Hasefer ne oferă recent „ Drumețiile lui Biniomin al Treilea” de Mendele Moiher Sforim, în traducerea lui Anton Celaru. Numit și „bunicul literaturii idiș”, Sforim s-a născut în Belarus, în anul 1836, pe numele său, Șulem Iankev Abramovici, iar pseudonimul se traduce prin Mendele, vânzătorul de cărți ( Sforim – cărți). A scris prozele „ Un om de nimic”, „Inelul fermecat”, ”Fișke-șchiopul” ( cel mai apreciat) și ”Drumețiile lui Biniomin al Treilea”. Scriitorul a murit în 1917 , la Odessa.
Vltava, artist Nick Sava
În post-fața cărții, Anton Celaru combate opinia lui Sartre, care afirma că evreii sunt atrași mai mult de cărți, decât de natură. Sforim s-a dovedit un mare iubitor de călătorii, de natură, un peisagist de forță. Totodată candoarea sa, aparenta naivitate îl face comparabil cu cavalerul Don Quijote de la Mancha al lui
Cervantes. Maniera scrierii sale mai amintește și de pictura lui Marc Chagall, aceeași coexistență a omului cu natura, simbolul vacii care nu lipsește; animalele de curte au rolul de a-l apropia pe veșnicul călător, mereu în căutarea unui „ acasă” inexistent. Cărțile sunt pe plan secund. Aici intervine și tradiția hasidică, Baal Șem Tov și discipolii săi se întâlneau adesea în pădure spre a se închina Unicului Dumnezeu. „O călătorie cu căruța ar prinde bine oricui”, scria Mendele Moiher Sforim.
Numele eroului cărții, Beniamin (Biniomin, în pronunție galițeană) este preluat de la doi predecesori iluștri, Beniamin din Tudela, călător din secolul XII în Europa și Asia, apoi Beniamin al II-lea, născut la Focșani în 1818, care a călătorit prin mai toate provinciile Imperiului Otoman. Erau cărturari, au lăsat mărturii. Sforim se consideră Beniamin al Treilea.
Scrisă în stilul unor vechi cronici, cartea se deschide cu un titlu de genul – „Cine este Biniomin, de unde se trage și cum de i-a venit deodată să pornească la drum”. Omul se trăgea din satul Tuneiadevke, nume care în rusă provine de la „tuneiadeț” – leneș, om de nimic. Un târg prăpădit care visează venirea lui Mesia. Beniomin pornește într-o călătorie lingă prin târgurile evreiești din Imperiul Rus. Aventurile se țin lanț, umorul este mereu prezent, autorul pare a se fi inspirat din proza spaniolă a secolelor XV-XVI-XVII. Femeile joacă un rol important în aceste aventuri, obiceiurile evreilor, sărbătorile, căutarea Celor Zece Triburi Pierdute, despre care vorbește Biblia Ebraică, reprezentanții acestora, fiind numiți, în mod fictiv, evreii roșcovani, sunt repere ale acțiunii romanului. Piatignilevke este un târg aflat pe cinci mlaștini (piati- cinci), acolo oamenii petrec, nu le pasă de nimic. Pericolul major care îi pândește pe Beniomin și tovarășul său de drum, Senderl, un Sancho Panza evreu, este încorporarea în armata rusă, care, se știe putea să dureze și 25 de ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mulți evrei au emigrat din Rusia în țările vecine, în special în țările române. Acest amănunt istoric nu mai intră în preocuparea prozatorului. Aventurile lui Beniomin se opresc în momentul salvării de la încorporare.
Proza lui Sforim merită a fi citită pentru verva, realismul și umorul ei, legătura ei cu un trecut definitiv epuizat, astăzi părând ceva exotic. O lume care a dispărut. Traducătorul a recreat în română ceea ce Sforim a scris într-o limbă tot mai puțin vorbită, idișul.
autor Boris Marian
Ed. Hasefer ne oferă recent „ Drumețiile lui Biniomin al Treilea” de Mendele Moiher Sforim, în traducerea lui Anton Celaru. Numit și „bunicul literaturii idiș”, Sforim s-a născut în Belarus, în anul 1836, pe numele său, Șulem Iankev Abramovici, iar pseudonimul se traduce prin Mendele, vânzătorul de cărți ( Sforim – cărți). A scris prozele „ Un om de nimic”, „Inelul fermecat”, ”Fișke-șchiopul” ( cel mai apreciat) și ”Drumețiile lui Biniomin al Treilea”. Scriitorul a murit în 1917 , la Odessa.
Vltava, artist Nick SavaÎn post-fața cărții, Anton Celaru combate opinia lui Sartre, care afirma că evreii sunt atrași mai mult de cărți, decât de natură. Sforim s-a dovedit un mare iubitor de călătorii, de natură, un peisagist de forță. Totodată candoarea sa, aparenta naivitate îl face comparabil cu cavalerul Don Quijote de la Mancha al lui
Cervantes. Maniera scrierii sale mai amintește și de pictura lui Marc Chagall, aceeași coexistență a omului cu natura, simbolul vacii care nu lipsește; animalele de curte au rolul de a-l apropia pe veșnicul călător, mereu în căutarea unui „ acasă” inexistent. Cărțile sunt pe plan secund. Aici intervine și tradiția hasidică, Baal Șem Tov și discipolii săi se întâlneau adesea în pădure spre a se închina Unicului Dumnezeu. „O călătorie cu căruța ar prinde bine oricui”, scria Mendele Moiher Sforim.
Numele eroului cărții, Beniamin (Biniomin, în pronunție galițeană) este preluat de la doi predecesori iluștri, Beniamin din Tudela, călător din secolul XII în Europa și Asia, apoi Beniamin al II-lea, născut la Focșani în 1818, care a călătorit prin mai toate provinciile Imperiului Otoman. Erau cărturari, au lăsat mărturii. Sforim se consideră Beniamin al Treilea.
Scrisă în stilul unor vechi cronici, cartea se deschide cu un titlu de genul – „Cine este Biniomin, de unde se trage și cum de i-a venit deodată să pornească la drum”. Omul se trăgea din satul Tuneiadevke, nume care în rusă provine de la „tuneiadeț” – leneș, om de nimic. Un târg prăpădit care visează venirea lui Mesia. Beniomin pornește într-o călătorie lingă prin târgurile evreiești din Imperiul Rus. Aventurile se țin lanț, umorul este mereu prezent, autorul pare a se fi inspirat din proza spaniolă a secolelor XV-XVI-XVII. Femeile joacă un rol important în aceste aventuri, obiceiurile evreilor, sărbătorile, căutarea Celor Zece Triburi Pierdute, despre care vorbește Biblia Ebraică, reprezentanții acestora, fiind numiți, în mod fictiv, evreii roșcovani, sunt repere ale acțiunii romanului. Piatignilevke este un târg aflat pe cinci mlaștini (piati- cinci), acolo oamenii petrec, nu le pasă de nimic. Pericolul major care îi pândește pe Beniomin și tovarășul său de drum, Senderl, un Sancho Panza evreu, este încorporarea în armata rusă, care, se știe putea să dureze și 25 de ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mulți evrei au emigrat din Rusia în țările vecine, în special în țările române. Acest amănunt istoric nu mai intră în preocuparea prozatorului. Aventurile lui Beniomin se opresc în momentul salvării de la încorporare.
Proza lui Sforim merită a fi citită pentru verva, realismul și umorul ei, legătura ei cu un trecut definitiv epuizat, astăzi părând ceva exotic. O lume care a dispărut. Traducătorul a recreat în română ceea ce Sforim a scris într-o limbă tot mai puțin vorbită, idișul.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Exp. Un înger
Toamnă la Gropeni, artist Constanţa Abălaşei-DonosăExp. Un înger
Visătorii pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără
vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu
înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria
ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem
două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu
să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți
Dumnezeu, tristă, amară viața, măcar ascultăm povestiri, despre
Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel
ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile
drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două
lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește,
eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii
mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun
râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun,
decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum
să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem
trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că
iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept?
Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșeală e greu,
greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar
visul
Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt
secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne
întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga
tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele
păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune
o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de
nezdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea
rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri,
sunt un idealist convins, dar istoria m-a-nvins.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Povestea porcului reloaded
Mesteceni, toamna, artist Constanţa Abălaşei-DonosăUnul dintre cele mai frumoase basme româneşti se numeşte “Povestea
porcului”. Un prinţ frumos este obligat prin blestem să poarte ziua o
piele de porc, pe care seara o poate lepăda spre a o îmbrăca a doua
zi. Tânăra soţie a prinţului, împotriva poveţei acestuia, aruncă
pielea de porc în sobă. Prinţul dispare, spre disperarea tinerei
fete, care porneşte în căutarea sa. Imi plăcea să citesc basmul, la
fel ca şi “Tinereţe fără bătrâneţe”, unde se vorbea despre Valea
Plângerii. Nedumerirea este că basmele acestea nu circulă în lume,
sunt la fel de frumoase ca basmele lui Grimm, Andersen, cele din “O
mie şi una de nopţi”. Povestea mea seamănă cu “Povestea porcului”.
Desigur era mai frumos să spun “Povestea şarpelui”, dar la germani
este vorba de un broscoi-prinţ. Curiozitatea femeii , lipsa de respect
pentru taina bărbatului, dar şi devotamentul ulterior sunt limpede
exemplificate. Eroina s-a oprit la momentul când aruncă pielea
porcului. Pielea sfârâie, mirosul stăruie, iar eu merg înainte, cu
scrisul meu, nimeni nu mă cunoaşte, ceea ce , în ochii eroinei este
descalificant. Nu sunt eu prinţul cel frumos, dar ceva se aseamănă.
Basmul are o esenţă tragi-comică. Cum este şi viaţa. La fel de
adevărat este că Moartea şi Valea Plângerii sunt sinonime. Mă gândesc
şi la Zidul Plângerii. Ispirescu, Creangă or fi ştiut despre acest
zid? Desigur, nu. De unde ai puterea ta, iubire, să ne apleci pe
toţi în jug? Pe mic şi mare, cu împătimire, de nu ne-ajută nici un
vicleşug. Walther von der Vogelweide. Nume frumos. Valter din
pajiştea cu păsări. Cum bătrâneţea nu mă paşte şi veşnic tânăr o să
fiu, mai sus, mai jos, mai mort, mai viu, mai dat în bobi, mai dat în
paşte. Întreagă setea de-a cunoaşte o desfăşor pe hartă şi o scriu,
nu poate vremea să-mi împroaşte cu-al său noroi argintul viu. Marin
Sorescu, cel mai bun poet, după război. Aventura a fost ultima
zvâcnire a tinereţii, m-am îngropat într-o bătrâneţe liniştită, pe
care numai boala o poate tulbura.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Spune, cine ești? / Tigrul de hârtie
Spune, cine ești?
Am calculat distanţa care mă separa
de agresor şi am descoperit
că eu nu mai eram eu,
eu eram agresorul meu..
.
Cineva spune – noaptea
este un lighean plin de sânge.
Altul îşi decapitează părinţii în somn.
Nu am înţeles bine ştirea,
cine era în somn?
A curăța masa
cu o ramură de liliac.
Oribil.
.
Clădiţi-vă cetate în văzduh,
împrejmuiţi cu zid
văzduhul roşu,
iar mijlocul să-l întăriţi cu propriul trup,
cum n-a mai fost cetate-n lume.
Făptură ieşită din întuneric,
de unde vine oricare turburare,
nu eşti nici pasărea
născută din cenuşă,
nici înger decăzut din drepturi,
dar spune, totuşi, cine eşti?
Tigrul de hârtie
Scriu pe un tigru de hârtie,
Viu sunt doar eu, tu – viorie,
Eu sunt baston, tu joci boston,
Vom coborî în Maelstrom .
Vom coborî c-un semiton,
Apoi încă unul, până la brâu,
Ne vom iubi în lanul de grâu,
Vom sta de veghe, poate s-o naște
Pruncul pe care-l visam de Paște.
Pruncul – poemul scris pe hârtie,
Tigrul e dragostea noastră târzie.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Capcanele lui Hieronymus Bosch
Cineva mi-a propus să dezvolt un studiu despre relația pictură-poezie. Este tentant și s-au mai făcut referiri la acestă miraculosă valență. William Blake este un exemplu. Mulți poeți, în special suprarealiștii au fost pasionați deopotrivă de artele plastice și de literatură. Hieronymus Bosch a trăit cu peste patru secole mai devreme. Pictura sa a pus în derută nu numai pe reprezentanții bisericii, dar și pe oricare drept-credincios. Nu se putea înțelege – este artistul un fanatic religios sau un eretic ascuns? Am putea spune – avea o dublă personalitate. Să vedem. În primul rând grotescul este la el acasă în creația lui Bosch. Regele spaniol Filip al II-lea, care era un catolic fervent se mândrea cu o colecție impresionantă din lucrările lui Bosch.
Născut într-o familie de artiști, în anul 1540( aprox.), în ducatul Brabantului ( Olanda), devine cunoscut la o vârstă matură, prin anii 80 ai secolului XV, fiind acceptat în Ordinul Fecioarei, din care făcea parte elita. În anul 1500 începe lucrul la celebra „ Grădină a desfătărilor” , care pune sub semnul întrebării noțiunea de păcat, atât de mult dezbătută de teologi și preoțime. A murit la 9 august 1516, după o viață relativ liniștită, dar geniul său i-a permis să ne lase o moștenire extraordinară. Dacă ne gândim la Dali, De Chirico, Picasso, ș.a. nu putem să nu ne întoarcem privirea la fantasticele tablouri ale lui Bosch, cu personaje, figuri animaliere ce amintesc și de Istoria Hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Oameni ce urcă pe o scară pentru a pătrunde în interiorul unui gigant cu chip de om, un monstru cu picioare de stejar, urechi care circulă ținând între ele un cuțit de bucătărie, un ou care se termină în forma unei trompete, de parcă ar fi banda lui Moebius, apare adesea Fecioara, dar și vrăjitoarele, veșnicele vrăjitoare care au constituit „obiectul” de persecuție al Inchiziției. Judecata de Apoi este o răvășire de figuri fără legătură între ele. Despre GRĂDINA DESFĂTĂRILOR se poate scrie o carte referitoare la vise, coșmaruri, psihanaliză, etc. Apoi teme strict religioase, pictate impecabil – RĂSTIGNIREA SFINTEI IULIA, MEDITAȚIA SFÂNTULUI ANTON, PURTAREA CRUCII, apoi iar fantezie, precum PĂCATUL ORIGINAR, SFÂNTUL IOAN LA PATMOS, cu un mic diavol în colț, SFÂNTUL IERONIM RUGÂNDU-SE, tabloul religios COROANA DE SPINI|, unde este studiată expresia feței fiecăruia dintre participanți, HRISTOS ÎN FAȚA LUI PILAT, cu chipuri de evrei, evident caricaturizate, viziuni ale Iadului, care era o obsesie a artistului, scene moralizatoare, satirice, neuitatul tablou SCAMATORUL. Dar cel mai frumos tablou, sub aspect artistic ni se pare ECCE HOMO. Impresionant este și CĂLĂTORUL. S-au pierdut multe lucrări ale lui Bosch, care a trăit 76 de ani, având timp pentru a se realiza complet, ca artist. Și nu unul obișnuit, ci din primul rând , al celor geniali.
autor Boris Marian
Născut într-o familie de artiști, în anul 1540( aprox.), în ducatul Brabantului ( Olanda), devine cunoscut la o vârstă matură, prin anii 80 ai secolului XV, fiind acceptat în Ordinul Fecioarei, din care făcea parte elita. În anul 1500 începe lucrul la celebra „ Grădină a desfătărilor” , care pune sub semnul întrebării noțiunea de păcat, atât de mult dezbătută de teologi și preoțime. A murit la 9 august 1516, după o viață relativ liniștită, dar geniul său i-a permis să ne lase o moștenire extraordinară. Dacă ne gândim la Dali, De Chirico, Picasso, ș.a. nu putem să nu ne întoarcem privirea la fantasticele tablouri ale lui Bosch, cu personaje, figuri animaliere ce amintesc și de Istoria Hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Oameni ce urcă pe o scară pentru a pătrunde în interiorul unui gigant cu chip de om, un monstru cu picioare de stejar, urechi care circulă ținând între ele un cuțit de bucătărie, un ou care se termină în forma unei trompete, de parcă ar fi banda lui Moebius, apare adesea Fecioara, dar și vrăjitoarele, veșnicele vrăjitoare care au constituit „obiectul” de persecuție al Inchiziției. Judecata de Apoi este o răvășire de figuri fără legătură între ele. Despre GRĂDINA DESFĂTĂRILOR se poate scrie o carte referitoare la vise, coșmaruri, psihanaliză, etc. Apoi teme strict religioase, pictate impecabil – RĂSTIGNIREA SFINTEI IULIA, MEDITAȚIA SFÂNTULUI ANTON, PURTAREA CRUCII, apoi iar fantezie, precum PĂCATUL ORIGINAR, SFÂNTUL IOAN LA PATMOS, cu un mic diavol în colț, SFÂNTUL IERONIM RUGÂNDU-SE, tabloul religios COROANA DE SPINI|, unde este studiată expresia feței fiecăruia dintre participanți, HRISTOS ÎN FAȚA LUI PILAT, cu chipuri de evrei, evident caricaturizate, viziuni ale Iadului, care era o obsesie a artistului, scene moralizatoare, satirice, neuitatul tablou SCAMATORUL. Dar cel mai frumos tablou, sub aspect artistic ni se pare ECCE HOMO. Impresionant este și CĂLĂTORUL. S-au pierdut multe lucrări ale lui Bosch, care a trăit 76 de ani, având timp pentru a se realiza complet, ca artist. Și nu unul obișnuit, ci din primul rând , al celor geniali.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Strigătul lui Munch
Am în față celebrul tablou ( reprodus, evident) al lui Edvard Munch, unul dintre cele mai expresive din câte am văzut până acum. Un altul, „ Gelozie” este la fel de puternic, deși sentimentul este mai puțin violent. Munch este un poet expresionist în plină desfășurare picturală. El scrie cu pensula ceea ce mulți poeți nu ar reuși în versuri.
O viață nefericită, un viciu învins cu dificultate, alcoolismul, au marcat modul de comunicare a pictorului, iar ieșirea din depresie nu i-a adus eliberarea așteptată, căutările sale au continuat, fără să regăsească forța din tinerețe. S-a născut la 12 decembrie 1863 într-un sat din sudul Norvegiei, fiind al doilea copil al unui medic militar. Printre antecesori se aflau un episcop, un pictor, un istoric, un poet. Genele s-au făcut prezente în acest mare ARTIST.
Copilăria i-a fost afectată de moartea mamei și unei surori, ambele de tuberculoză, apoi de comportamentul tatălui, devenit alcoolic și violent. Salvarea a venit de la o soră a mamei care l-a încurajat să picteze. După o perioadă de inițiere în grupul moderniștilor din Christiania ( Oslo), Munch ajunge în 1885 la Paris, centrul cultural al Europei din secolul XIX și nu numai. Lecțiile primite de la norvegianul Christian Krogh i-au prins bine, dar nici la Paris modernismul nu era încă stăpân. Dintre francezi se poate vorbi de Dufy și Matisse, fauviști de anvergură, care i-au influențat maniera. A lucrat o perioadă în atelierul lui Leon Bonnat, considerat o autoritate. Un succes neașteptat l-a avut la Berlin, în 1892, în cadrul unei expoziții colective. Rămâne în .Germania până în 1908, este admirat și contestat, reputația sa este mereu în creștere. Viața, iubirea și moartea sunt jaloanele pe care se desfășoară opera lui Munch, dar în spatele lor este multă suferință, o discretă invazie a deznădejdei care l-a dominat mereu se poate remarca la o privire atentă. În 1908 este internat într-o clinică de psihiatrie din Copenhaga. După un an starea sa era schimbată, a continuat să picteze, dar elementul de surpriză, inspirația care își avea izvorul în dezechilibrul interior, fenomen destul de frecvent în lumea artistică, demn de studiul psihologilor, psihiatrilor, se atenuează.
În 1933 primește Legiunea de Onoare în grad de Comandor de la guvernul francez. În Germania, naziștii interzic expunerea operelor lui Munch, considerându-l un „degenerat”. Prin ocuparea Norvegiei, în 1940, Munch este persecutat în propria țară. Moare la 23 ianuarie 1944, recunoașterea sa fiind un fapt împlinit. Creația sa este, putem spune, o continuare a drumului deschis de Van Gogh, Gauguin., care l-au precedat și au murit cu peste patru decenii mai devreme.
Munch a fost preocupat de propriile trăiri, a pictat câteva autoportrete, de fiecare dată, altfel, peisaje care degajă un aer trist ( „Fete pe pod” „ Fumul trenului” ), lucrări murale pentru Universitatea din Oslo, nuduri destul de dezagreabile, în maniera lui Dufy, a făcut și sculptură în aer liber, dar cele mai impresionante sunt momentele emoționale ( „ Melancolie”, „Roșu și alb”, „Despărțirea”, „ Strigătul”, „ Gelozia”), momente mai faste ( ”Fecunditate”), motive religioase (” Golgota”), portrete în desen fin, în ulei ( Strindberg, Nietzsche), peisaje luminoase ( în a doua parte a vieții ). Tabloul său de debut, „ Copilul bolnav” este cu totul memorabil. Apoi „ Seară pe strada Karl Johan”, cu pietoni având chipuri halucinate, „ Dansul vieții” ( 1900), o încercare de a ieși din propriul coșmar, „Soarele” ( 1909), pictat după ieșirea din clinica de psihiatrie. Printre valorile date lumii de Norvegia, care nu sunt puține, opera lui Edvard Munch este o comoară neprețuită.
autor Boris Marian
O viață nefericită, un viciu învins cu dificultate, alcoolismul, au marcat modul de comunicare a pictorului, iar ieșirea din depresie nu i-a adus eliberarea așteptată, căutările sale au continuat, fără să regăsească forța din tinerețe. S-a născut la 12 decembrie 1863 într-un sat din sudul Norvegiei, fiind al doilea copil al unui medic militar. Printre antecesori se aflau un episcop, un pictor, un istoric, un poet. Genele s-au făcut prezente în acest mare ARTIST.
Copilăria i-a fost afectată de moartea mamei și unei surori, ambele de tuberculoză, apoi de comportamentul tatălui, devenit alcoolic și violent. Salvarea a venit de la o soră a mamei care l-a încurajat să picteze. După o perioadă de inițiere în grupul moderniștilor din Christiania ( Oslo), Munch ajunge în 1885 la Paris, centrul cultural al Europei din secolul XIX și nu numai. Lecțiile primite de la norvegianul Christian Krogh i-au prins bine, dar nici la Paris modernismul nu era încă stăpân. Dintre francezi se poate vorbi de Dufy și Matisse, fauviști de anvergură, care i-au influențat maniera. A lucrat o perioadă în atelierul lui Leon Bonnat, considerat o autoritate. Un succes neașteptat l-a avut la Berlin, în 1892, în cadrul unei expoziții colective. Rămâne în .Germania până în 1908, este admirat și contestat, reputația sa este mereu în creștere. Viața, iubirea și moartea sunt jaloanele pe care se desfășoară opera lui Munch, dar în spatele lor este multă suferință, o discretă invazie a deznădejdei care l-a dominat mereu se poate remarca la o privire atentă. În 1908 este internat într-o clinică de psihiatrie din Copenhaga. După un an starea sa era schimbată, a continuat să picteze, dar elementul de surpriză, inspirația care își avea izvorul în dezechilibrul interior, fenomen destul de frecvent în lumea artistică, demn de studiul psihologilor, psihiatrilor, se atenuează.
În 1933 primește Legiunea de Onoare în grad de Comandor de la guvernul francez. În Germania, naziștii interzic expunerea operelor lui Munch, considerându-l un „degenerat”. Prin ocuparea Norvegiei, în 1940, Munch este persecutat în propria țară. Moare la 23 ianuarie 1944, recunoașterea sa fiind un fapt împlinit. Creația sa este, putem spune, o continuare a drumului deschis de Van Gogh, Gauguin., care l-au precedat și au murit cu peste patru decenii mai devreme.
Munch a fost preocupat de propriile trăiri, a pictat câteva autoportrete, de fiecare dată, altfel, peisaje care degajă un aer trist ( „Fete pe pod” „ Fumul trenului” ), lucrări murale pentru Universitatea din Oslo, nuduri destul de dezagreabile, în maniera lui Dufy, a făcut și sculptură în aer liber, dar cele mai impresionante sunt momentele emoționale ( „ Melancolie”, „Roșu și alb”, „Despărțirea”, „ Strigătul”, „ Gelozia”), momente mai faste ( ”Fecunditate”), motive religioase (” Golgota”), portrete în desen fin, în ulei ( Strindberg, Nietzsche), peisaje luminoase ( în a doua parte a vieții ). Tabloul său de debut, „ Copilul bolnav” este cu totul memorabil. Apoi „ Seară pe strada Karl Johan”, cu pietoni având chipuri halucinate, „ Dansul vieții” ( 1900), o încercare de a ieși din propriul coșmar, „Soarele” ( 1909), pictat după ieșirea din clinica de psihiatrie. Printre valorile date lumii de Norvegia, care nu sunt puține, opera lui Edvard Munch este o comoară neprețuită.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Două portrete în paralel -Mazilescu, Bănescu
Virgil Mazilescu ( 1942-1984)
Numele lui Virgil Mazilescu este uneori pomenit și azi în presa culturală, în referirile unor critici, comentatori de literatură. A fost un boem , dar în poezie s-a dovedit un perfecționist. Avea o privire pașnică, dar a avut de a face cu miliția populară pe care a ironizat-o și de la care a primit bătăi, aresturi. Am în față volumul său mai cunoscut „ Guillaume poetul și Administratorul”( Ed. CR – 1983, lector – Mircea Ciobanu) . Poetul a fost în corespondență cu D. Țepeneag, care se afla, „fugit” la Paris. Cităm din volumul menționat ( a avut trei antume și un volum postum) . Cine este poetul din carte? Este „proprietarul unui milion de cheițe ruginite”, ….. care își mângâie părul printre lacrimi”. Adminstratorul ar putea fi dictatorul Ceaușescu, după opinia unora, iubitor de câini, un om aproape bătrân.
„Mă pregătesc să desenez printre frunzele arțarului o pisică”, scrie cu sensibilitate și imaginativ poetul. Volumul conține versuri incendiare, este surprinzător că nu a fost forfecat de cenzură – „pentru că de frig și chiar de glonț nu se mai poate muri”… ” odihnească-se în pace… poate vom avea și noi de pe urma lui ceva de câștigat”. Premonitoriu, gândindu-ne că volumul a apărut cu peste șase ani înainte de eliminarea lui Ceaușescu. În schimb Guillaume, care este și prenumele lui Apollinaire, dorește să ajungă din nou în pântecele mamei,. Trăiește printre flori sălbatice, ar avea nevoie de o bicicletă, iar poetul Mazilescu i se adresează – „ mă copilul meu mă străinul meu mă unde te duci tu mă”. Presupunem că autorul ar fi dorit să meargă și el Vest, avea prieteni acolo. Poemul este subintitulat – scrisoare, iar după 1989 a fost publicată corespondența între mazilescu și cu D. Țepeneag. .Revine la Adminstrator „care poate s-o sfeclească în orice moment”.Unele titluri încântă prin expresivitate – „ Peisaj artificial sub formă de trup omenesc”, „ Întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede”, ș.a. Multe trmiteri la regimul în care am trăit și noi cei născuți mult înainte de 1989- lupii albaștri ( securiștii? ), „asocierea frigului cu întunericul este o operă măreață”, „ avem grija chiriei și a morții” ( deși la chirie nu se stătea prost), „delațiuni și trădări posibile”, etc. |Îmi amintesc de Virgil Mazilescu, l-am văzut o dată în fața Casei Monteoru, sediul scriitorilor, privea atent la oricine intra, dădea impresia de om care așteaptă să fie filat. Probabil că era. A fost un poet valoros și ar mai fi avut multe de spus, dar cenzura și viața de boem i-au barat itinerarul pământesc, deși importanța sa nu este neglijabilă. Regăsesc unele stihuri de ale lui mazilescu în poemele douămiiștilor neo-expresioniști.
Constantin Virgil Bănescu ( 1982- 2009)
Un tânăr de 27 de ani și-a luat viața la Târgoviște, în casa părintească. Un fapt divers și tragic. M-a impresionat profund, pentru că l-am cunoscut personal pe Constantin Virgil Bănescu, era corector și apoi redactor la Editura Hasefer. Părea timid, dar nu era, avea o privire tristă, părea distant, vorbea puțin, deși ulterior am aflat că avea numeroși prieteni, congeneri, era unul dintre poeții de referință ai „generației 2000”. Primul volum i-a apărut chiar în acel an, „ Câinele, femeia și ocheada”, apoi a mai publicat „Floarea cu o singură petală„, ”Același cer casre nu e” ( Ed. Vinea- 2006). I-au fost traduse poeme în germană, slovenă, spaniolă, a avut mai multe burse în germani, a fost invitat la diverse festivaluri internaționale, i s-au acordat premii.
„ Boala mea este viața”, „ Nu am probleme cu somnul, ci cu adormitul”, spunea cu umor amar Bănescu, iar în versuri este … paradoxal, stilul său șochează și încântă, pare un om cuprins în totalitate de propria poezie, fără poză, ci din convingere. „ Te iubesc mai mult decât te iubești pe tine însăți” ..„capătul pământului nu este capătul cerului”… „capătul iubirii nu are capăt”, „răsuflu pe pagină/ cu gura aproape de hârtie” „mă faci cel mai frumos cu orgasmele tale”, „ „sunt o masă întinsă ție/ ești o masă întinsă mie/ doar mâncându-ne unul pe altul/ întindem o masă soarelui”„ aici vreau să scriu/ unde nimic nu este adevărat”, „înăuntrul iubirii dinăuntrul brațelor mele/ e tot ce văd” , „tu ești izvorul sărutului meu”, „e o liniște nouă/ iar noi tocmai am adormit”, „ răspunsul nu mai e de mult în oglindă”, „piciorul de om face drumul de om”„mă întorc în trupul tău/ cum m-aș întoarce în camera mea”, „ răutatea celor din jur mă face mai bun”, „forța de a scrie poiemul vine doar din poem”. Undeva el scria că la 23 de ani nu mai avea ce să scrie, dorea să moară. A ars repede, s-a mistuit din cauza temperaturii înalte la care a trăit. A fost covârșit de iubire, de frumusețea femeii, de poezie, era înțelept ca un om bătrân și bun. Poemele sale, în parte, sunt aforistice. Mare păcat că s-a dus prea repede. S-a grăbit.
autor Boris Marian
Numele lui Virgil Mazilescu este uneori pomenit și azi în presa culturală, în referirile unor critici, comentatori de literatură. A fost un boem , dar în poezie s-a dovedit un perfecționist. Avea o privire pașnică, dar a avut de a face cu miliția populară pe care a ironizat-o și de la care a primit bătăi, aresturi. Am în față volumul său mai cunoscut „ Guillaume poetul și Administratorul”( Ed. CR – 1983, lector – Mircea Ciobanu) . Poetul a fost în corespondență cu D. Țepeneag, care se afla, „fugit” la Paris. Cităm din volumul menționat ( a avut trei antume și un volum postum) . Cine este poetul din carte? Este „proprietarul unui milion de cheițe ruginite”, ….. care își mângâie părul printre lacrimi”. Adminstratorul ar putea fi dictatorul Ceaușescu, după opinia unora, iubitor de câini, un om aproape bătrân.
„Mă pregătesc să desenez printre frunzele arțarului o pisică”, scrie cu sensibilitate și imaginativ poetul. Volumul conține versuri incendiare, este surprinzător că nu a fost forfecat de cenzură – „pentru că de frig și chiar de glonț nu se mai poate muri”… ” odihnească-se în pace… poate vom avea și noi de pe urma lui ceva de câștigat”. Premonitoriu, gândindu-ne că volumul a apărut cu peste șase ani înainte de eliminarea lui Ceaușescu. În schimb Guillaume, care este și prenumele lui Apollinaire, dorește să ajungă din nou în pântecele mamei,. Trăiește printre flori sălbatice, ar avea nevoie de o bicicletă, iar poetul Mazilescu i se adresează – „ mă copilul meu mă străinul meu mă unde te duci tu mă”. Presupunem că autorul ar fi dorit să meargă și el Vest, avea prieteni acolo. Poemul este subintitulat – scrisoare, iar după 1989 a fost publicată corespondența între mazilescu și cu D. Țepeneag. .Revine la Adminstrator „care poate s-o sfeclească în orice moment”.Unele titluri încântă prin expresivitate – „ Peisaj artificial sub formă de trup omenesc”, „ Întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede”, ș.a. Multe trmiteri la regimul în care am trăit și noi cei născuți mult înainte de 1989- lupii albaștri ( securiștii? ), „asocierea frigului cu întunericul este o operă măreață”, „ avem grija chiriei și a morții” ( deși la chirie nu se stătea prost), „delațiuni și trădări posibile”, etc. |Îmi amintesc de Virgil Mazilescu, l-am văzut o dată în fața Casei Monteoru, sediul scriitorilor, privea atent la oricine intra, dădea impresia de om care așteaptă să fie filat. Probabil că era. A fost un poet valoros și ar mai fi avut multe de spus, dar cenzura și viața de boem i-au barat itinerarul pământesc, deși importanța sa nu este neglijabilă. Regăsesc unele stihuri de ale lui mazilescu în poemele douămiiștilor neo-expresioniști.
Constantin Virgil Bănescu ( 1982- 2009)
Un tânăr de 27 de ani și-a luat viața la Târgoviște, în casa părintească. Un fapt divers și tragic. M-a impresionat profund, pentru că l-am cunoscut personal pe Constantin Virgil Bănescu, era corector și apoi redactor la Editura Hasefer. Părea timid, dar nu era, avea o privire tristă, părea distant, vorbea puțin, deși ulterior am aflat că avea numeroși prieteni, congeneri, era unul dintre poeții de referință ai „generației 2000”. Primul volum i-a apărut chiar în acel an, „ Câinele, femeia și ocheada”, apoi a mai publicat „Floarea cu o singură petală„, ”Același cer casre nu e” ( Ed. Vinea- 2006). I-au fost traduse poeme în germană, slovenă, spaniolă, a avut mai multe burse în germani, a fost invitat la diverse festivaluri internaționale, i s-au acordat premii.
„ Boala mea este viața”, „ Nu am probleme cu somnul, ci cu adormitul”, spunea cu umor amar Bănescu, iar în versuri este … paradoxal, stilul său șochează și încântă, pare un om cuprins în totalitate de propria poezie, fără poză, ci din convingere. „ Te iubesc mai mult decât te iubești pe tine însăți” ..„capătul pământului nu este capătul cerului”… „capătul iubirii nu are capăt”, „răsuflu pe pagină/ cu gura aproape de hârtie” „mă faci cel mai frumos cu orgasmele tale”, „ „sunt o masă întinsă ție/ ești o masă întinsă mie/ doar mâncându-ne unul pe altul/ întindem o masă soarelui”„ aici vreau să scriu/ unde nimic nu este adevărat”, „înăuntrul iubirii dinăuntrul brațelor mele/ e tot ce văd” , „tu ești izvorul sărutului meu”, „e o liniște nouă/ iar noi tocmai am adormit”, „ răspunsul nu mai e de mult în oglindă”, „piciorul de om face drumul de om”„mă întorc în trupul tău/ cum m-aș întoarce în camera mea”, „ răutatea celor din jur mă face mai bun”, „forța de a scrie poiemul vine doar din poem”. Undeva el scria că la 23 de ani nu mai avea ce să scrie, dorea să moară. A ars repede, s-a mistuit din cauza temperaturii înalte la care a trăit. A fost covârșit de iubire, de frumusețea femeii, de poezie, era înțelept ca un om bătrân și bun. Poemele sale, în parte, sunt aforistice. Mare păcat că s-a dus prea repede. S-a grăbit.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Libertatea poeziei – Anna Ahmatova
Anna Ahmatova – nume și renume. Profesia – poetesă, printre cele mai bune în secolul XX. Am în amintire tabloul unui pictor, Altman, o femeie cu personalitate, chipul puțin aspru, nasul ușor încovoiat, de formă stranie, nobilă, rochie mov, stă picior peste picior, totul impune un anume respect și prudență. În realitate ea a fost însetată de dragoste, de prietenie, de libertate totală. Modigliani îi aducea flori la ușă, fără să fie primit, pentru că era ușor afumat. Acesta era Parisul dinaintea primului război mondial.
Ahmatova a murit în luna martie a anului 1966. Cineva a recitat la înmormântarea ei următoarele versuri – „ Spuneai că nu am, n-am avut rivale, / dar nu am fost nici pământeană, / doar o lumină sub iernatic soare, / un cântec ce-a venit din plai sălbatic./ Când voi muri, el nu se va-ntrista, / nu va striga înnebunit, „ Trezește-te” / Dar va-nțelege că nu poate trăi/ Fără lumina soarelui și fără cântec!”. De la Sappho până astăzi, poezia a beneficiat și beneficiază tot mai mult de prezența unor poetese de prim rang. Dacă Țvetaeva compara soarta poetului cu aceea a „evreului rătăcitor”, Ahmatova, cu trei ani mai în vârstă, dar mai longevivă decât Țvetaeva, spunea că poetul este vulnerabil ca un om fără veșminte pe el.
S-a născut în 1889, la Odessa, soarele a inundat primele ei versuri, care îi dezvăluie simțul artistic, maturitatea precoce a mijloacelor de exprimare – ochii iubitului sunt verzi precum chiparoșii, pescărușul adună durerea lumii, .ș.a. Educația școlară o începe la Țarskoe Selo, lângă Petersburg, unde a învățat și Pușkin. Ahmatova citește din adolescență poeți francezi în original, pe Dante în original, are viziunea apariției lui Pușkin, maestrul tuturor poeților ruși, începe să scrie de la vârsta de 11 ani. Mărturisește, derutată – „Cu fiecare vers pierd o speranță/ dar fiecare vers este un cântec nou”. A avut o viață cu multe momente tragice, i-a murit sora, de tânără, din cauza tuberculozei, a fost și ea atinsă de boală, au urmat războiul, revoluția, apoi, peste alți ani, al doilea război mondial. Bolșevismul i-a marcat existența prin asasinarea fostului soț, un poet de excepție, Nikolai Gumiliov, ofițer „alb”, urmările acestei pierderi, persecuția, arestarea fiului. „ De sub ruine eu vă strig/ Ca varul cel nestins eu ard/ Mirosuri grele de subsol/ Mă-năbuș, dar nu cad/ Eu mă prefac în iarnă mută/ Închid și ușile mai strâns/ dar vocea mea se mai aude/ Îmi dați crezare, nu m-am plâns”. Mai departe ( n.n. traducerile îmi aparțin) – „ Miroase a ploaie umezeala/ A măr miroase dragostea/ Dar noi am învățat mirosul/ de sânge, de neconfundat”. În 1917 se gândește să părăsească Rusia, își exprimă în versuri îndoielile, ceva o reține, rămâne într-o patrie sfâșiată și terorizată de răboiul civil, de urmările lui. „ Totul s-a distrus, s-a furat/ moartea aripa și-o înalță spre noi/ foamea însăși se mestecă-n sine/ mai avem bucurii sau nevoi? ”.- este starea de spirit a multor ruși din acea vreme. Blok și Pasternak au fost îndrăgostiți de personalitatea și de spiritul Annei Ahmatova. La rândul ei, l-a admirat pe Maiakovski, avangardistul care treptat s-a
îndepărtat de vechii prieteni. Între cele două războaie a dus o viață apăsată de persecuții, cenzură, de arestarea unor buni prieteni, de teama pierderii propriei libertăți, nu a scris versuri pentru tătucul popoarelor, a participat prin scris la apărarea țării în timpul celui de al doilea război, a tradus enorm din literatura Europei, inclusiv din română, iar după moartea lui Stalin a fost readusă în atenția publicului , a fost invitată în Italia, Franța, i s-au acordat distincții, dar nimic nu putea să-i redea ființele iubite pe care le-a pierdut în marile epurări staliniste. Are cicluri memorabile de versuri – „ Seara”, „ Mătănii”, ”Cârdul alb”, „ Păpădia”, „Anno Domini”, „ Trestia” , „ A șaptea carte”, poeme – eposuri, piese în versuri, numeroase versuri publicate postum, o operă impresionantă. Înainte de a încheia vom cita câteva versuri – din ”Caietul incendiat”.- „Corabia mea se duce la fund/ casa mea s-a prefăcut în fum/ citiți sau nu citiți, îmi este clar/ că eu cu unul singur pot vorbi/ Au fost și vinovați, nevinovați/ mi-au fost sau nu mi-au fost ei frați/ … Aud un strigăt/ vei muri/ mă-ntorc la vechiul felinar” … „ Ce este mormântul? / o fi prima treaptă a scării pe care am să urc? ”. Anna Ahmatova este mereu undeva sus, continuă să urce.
autor Boris MarianAhmatova a murit în luna martie a anului 1966. Cineva a recitat la înmormântarea ei următoarele versuri – „ Spuneai că nu am, n-am avut rivale, / dar nu am fost nici pământeană, / doar o lumină sub iernatic soare, / un cântec ce-a venit din plai sălbatic./ Când voi muri, el nu se va-ntrista, / nu va striga înnebunit, „ Trezește-te” / Dar va-nțelege că nu poate trăi/ Fără lumina soarelui și fără cântec!”. De la Sappho până astăzi, poezia a beneficiat și beneficiază tot mai mult de prezența unor poetese de prim rang. Dacă Țvetaeva compara soarta poetului cu aceea a „evreului rătăcitor”, Ahmatova, cu trei ani mai în vârstă, dar mai longevivă decât Țvetaeva, spunea că poetul este vulnerabil ca un om fără veșminte pe el.
S-a născut în 1889, la Odessa, soarele a inundat primele ei versuri, care îi dezvăluie simțul artistic, maturitatea precoce a mijloacelor de exprimare – ochii iubitului sunt verzi precum chiparoșii, pescărușul adună durerea lumii, .ș.a. Educația școlară o începe la Țarskoe Selo, lângă Petersburg, unde a învățat și Pușkin. Ahmatova citește din adolescență poeți francezi în original, pe Dante în original, are viziunea apariției lui Pușkin, maestrul tuturor poeților ruși, începe să scrie de la vârsta de 11 ani. Mărturisește, derutată – „Cu fiecare vers pierd o speranță/ dar fiecare vers este un cântec nou”. A avut o viață cu multe momente tragice, i-a murit sora, de tânără, din cauza tuberculozei, a fost și ea atinsă de boală, au urmat războiul, revoluția, apoi, peste alți ani, al doilea război mondial. Bolșevismul i-a marcat existența prin asasinarea fostului soț, un poet de excepție, Nikolai Gumiliov, ofițer „alb”, urmările acestei pierderi, persecuția, arestarea fiului. „ De sub ruine eu vă strig/ Ca varul cel nestins eu ard/ Mirosuri grele de subsol/ Mă-năbuș, dar nu cad/ Eu mă prefac în iarnă mută/ Închid și ușile mai strâns/ dar vocea mea se mai aude/ Îmi dați crezare, nu m-am plâns”. Mai departe ( n.n. traducerile îmi aparțin) – „ Miroase a ploaie umezeala/ A măr miroase dragostea/ Dar noi am învățat mirosul/ de sânge, de neconfundat”. În 1917 se gândește să părăsească Rusia, își exprimă în versuri îndoielile, ceva o reține, rămâne într-o patrie sfâșiată și terorizată de răboiul civil, de urmările lui. „ Totul s-a distrus, s-a furat/ moartea aripa și-o înalță spre noi/ foamea însăși se mestecă-n sine/ mai avem bucurii sau nevoi? ”.- este starea de spirit a multor ruși din acea vreme. Blok și Pasternak au fost îndrăgostiți de personalitatea și de spiritul Annei Ahmatova. La rândul ei, l-a admirat pe Maiakovski, avangardistul care treptat s-a
îndepărtat de vechii prieteni. Între cele două războaie a dus o viață apăsată de persecuții, cenzură, de arestarea unor buni prieteni, de teama pierderii propriei libertăți, nu a scris versuri pentru tătucul popoarelor, a participat prin scris la apărarea țării în timpul celui de al doilea război, a tradus enorm din literatura Europei, inclusiv din română, iar după moartea lui Stalin a fost readusă în atenția publicului , a fost invitată în Italia, Franța, i s-au acordat distincții, dar nimic nu putea să-i redea ființele iubite pe care le-a pierdut în marile epurări staliniste. Are cicluri memorabile de versuri – „ Seara”, „ Mătănii”, ”Cârdul alb”, „ Păpădia”, „Anno Domini”, „ Trestia” , „ A șaptea carte”, poeme – eposuri, piese în versuri, numeroase versuri publicate postum, o operă impresionantă. Înainte de a încheia vom cita câteva versuri – din ”Caietul incendiat”.- „Corabia mea se duce la fund/ casa mea s-a prefăcut în fum/ citiți sau nu citiți, îmi este clar/ că eu cu unul singur pot vorbi/ Au fost și vinovați, nevinovați/ mi-au fost sau nu mi-au fost ei frați/ … Aud un strigăt/ vei muri/ mă-ntorc la vechiul felinar” … „ Ce este mormântul? / o fi prima treaptă a scării pe care am să urc? ”. Anna Ahmatova este mereu undeva sus, continuă să urce.
Comentarii oprite
Ion Barbu
Ion Barbu – Dan Barbilian ( 1895-1961)
Eminescu nu a avut urmași în literatură, dar a avut și mai are mulți epigoni. Printre cei care au luat alte drumuri spre culmea poeziei românești, fără fanfaronadă și temeneli, cu o operă poetică restrânsă, dar de o originalitate rară, este matematicianul- poet Ion Barbu ( Dan Barbilian). Fiu al unui judecător din Câmpulung Muscel, studiază matematica, obține doctoratul în 1929. A avut contribuții însemnate în domeniul geometriei, procedeul de metrică propus de el fiind apreciat de Leopold Blumenthal, care i-a dat denumirea de ”spațiul barbilian”, iar critica sa la opera matematicianului Poincare a condus la o nouă ramură, „geometria inelelor”, în continuarea geometriei lui Lobacevski.
Ca poet, Ion Barbu, pe numele său de literat, a debutat în 1919 la „Sburătorul” lui Lovinescu. G. Călinescu a numit „suavă” poezia lui Barbu, în timp ce Șerban Cioculescu a negat aportul său în literatură.
A fost coleg de liceu și prieten de o viață cu Tudor Vianu, în ciuda simpatiilor sale legionare din perioada antebelică.
”Spiritul artistic se află în fiecare”, afirma Ion Barbu, deși scrierile sale nu erau accesibile cititorilor neavizați. Unii l-au numit „ermetic”, pentru concizia expresiei. A fost un admirator al lui Mallarme și Paul Valery. În timpul vieții i-au apărut două cărți dde poezie – „După melci” ( 1921) și „ Joc secund” ( 1930). În 1970, Romulus Vulpescu a publicat o antologie destul de completă cu poemele lui Barbu din volume și din periodice, la Editura Albatros.
S-a scris mult despre Barbu, a fost pus alături de mari poeți ai lumii, era considerat cel mai bun profesionist într-ale versurilor. El însuși nu a fost preocupat de aceste elogii, deșiîși cunoștea valoarea.
„Sunt numai o verigă din marea îndoire/Fragilă, unitatea mi-e pieritoare, dar/un roi de existențe din moartea mea răsar/ și-adevăratul nume ce port e unduire”. Este prima strofă din poemul „Elan”, a apărut în LITERATORUL/ septembrie 1918. Din SBURĂTORUL, în. decembrie 1919- „ Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină/ a bolților destinse deasupra lui, ar vrea/ să sfarăme zenitul și-nnebunit să bea/ prin mii de crengi crispate, licoarea opalină”. Ca și în cazul lui Eminescu, după ce citești câteva poeme de Barbu simți că nu vei putea niciodată să ajungi la asemenea cote, ai vrea să te retragi, dar poți?
Are poeme dedicate lui Nietzsche, Pytagora, ceea ce nu este o simplă adeziune. Barbu gândea la temperatura geniilor. „ Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire/ sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit”… „ Ca fruntea mea să poarte diademul/ ce fulgeră-n albastre palate/ am ridicat oștiri nenumărate/ și-ncrezător, dezlănțuii blestemul”. Scrie poeme scurte sau de dimensiuni apreciabile, totul este efectul inspirației, Ion Barbu era un șlefuitor, dar și un inspirat. Dacă traducerile ar fi putut reda măreția versului barbian! „Cântecul de rușine” este încărcat de turcisme, Ion Barbu a fost și balcanic și occidental , în concepție. A trăit un timp în Germania, la Berlin, Heidelberg. Memorabil și care nu poate fi citat fragmentar aici este poemul „Răsturnica”. A apărut în 1925, în revista avangardistă „ Contimporanul”. A doua variantă a apărut în 1927, la „ Sburătorul”.
Cităm finalul la „ O înșurubare în Maelstrom” – „ Viol aici dar laudă și ordin/ întâi, când îndoit un gând născu/ O, însuși larva rodului sfânt Odin/ Prin fluvialul, falsul fosfor „tu”. Din poemele apărute în periodice mai amintim „ Protocol al unui club MATEIU CARAGIALE”( 1947), „ Bălcescu trăind” ( 1956). Ion Barbu nu a făcut nici o concesie . regimului comunist, scrisul său s-a întrerupt. În schimb i-a crescut faima de poet în rândul tinerelor generații. A dedicat poeme ocazionale lui Arghezi, Camil Baltazar, Ninei Cassian, pe care o admira ca femeie, Șerban Cioculescu, care nu i-a răspuns cu simpatie, Marcel Iancu, pe când acesta se afla deja în Israel. Eugen Lovinescu, Al. Rosetti, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, ș.a.
Din volume este greu să alegi un poem mai reușit decât altul.-
Se ploconea răsăritean și moale
Mălai din mintea ta să ciugulească
Albastru pâlpâia și cald în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceașcă.
Pe buturugă, nebunul tău cu scufa
Ochi inegali grozav de triști rotea,
Și mâna ți-a sucit, cum storci o rufă,
Și-a rupt și gâtul păsării care bătea.
Poemul este intitulat – PĂUNUL.
*
Astăzi piatră ești din unghi
Paradoxal se exprimă Ion Barbu. Nu este ermetic, dar nici textele sale nu sunt ușor de asimilat, deși auzi metronomul cum bate nemilos.
„Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul și-nnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină” ( Copacul).
„Ți-am împletit suprema cunună de tristețe,
Să te înalți mai gravă în cadrul tău de-azur
Iar seara să-ți umbrească înalta frumusețe
Si astfel întregită să-atingi Acordul Pur”. ( din poemul dedicat doamnei Marie Zalic)
„Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire” ( recunoașteți aici pe Eminescu? ) … „ Mi-a dăruit sărutul temut, care îngheață” (!!!)
Poemul „ După melci” citit de mai multe ori începe să semene cu o sonată de pian. Cuvintele își pierd propria semnificație, devin note muzicale. Începutul – „ Dintr-atâția frați mai mari, unii morți/ alții plugari/ dintr-atăția frați mai mici/ prunci de treabă/scunzi, peltici/numai eu, răsad mai rău/ dintr-atâtia/ prin ce har/mă brodisem, șui, hoinar”. Simțiți ritmul interior, gândul supus melodiei?
Din „Joc secund” – E temnița în ars, nedemn pământ/de ziuă fânul razelor înșală/Dar capetele noastre, dacă sunt/ 0valuri stau, de var, ca o grșeală”… ” Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume”.
Ciclul UVEDENRODE, balada „ Riga Crypto și lapona Enigel”, o bijuterie a literelor românești și … de ce nu am spune … europene.
„Oul dogmatic”, o întâlnire cu Brâncuși pe pajiștea poeziei,-
E dat acestui trist norod
Și oul sterp ca de mâncare
Dar viul ou, la vârf cu plod
făcut e să-l privim la soare.
Să nu uităm că marele Brâncuși a plecat la Paris nu numai pentru a învăța, dar și din cauza condițiilor precare de viață oferite de plaiurile mioritice în care și-a trăit tinerețea. „Ritmuri pentru nunțile necesare” ar putea satisface gusturile oricărei generații doritoare de senzații „tari”, este un imn dedicat actului sexual în stare pură.
Ciclul ISARLÎK” necesită o abordare separată. Nu degeaba Mircea |Cărtărescu a scris „Levantul”, dar cu altă miză, în cheie parodică. La Barbu, Orientul se instalează cu toate podoabele sale.
Derutant este și ciclul DOMNIȘOARA HUS.
Ion Barbu a tradus ultima parte din tragedia lui Shakespeare „ Richard III”, la fel și eseuri, proză, note, poeme ocazionale. Opera sa încape într-un volum de circa 400 de pagini, dar , ca și Gulliver, el nu poate fi urnit de o armată de pitici.
autor Boris Marian
Eminescu nu a avut urmași în literatură, dar a avut și mai are mulți epigoni. Printre cei care au luat alte drumuri spre culmea poeziei românești, fără fanfaronadă și temeneli, cu o operă poetică restrânsă, dar de o originalitate rară, este matematicianul- poet Ion Barbu ( Dan Barbilian). Fiu al unui judecător din Câmpulung Muscel, studiază matematica, obține doctoratul în 1929. A avut contribuții însemnate în domeniul geometriei, procedeul de metrică propus de el fiind apreciat de Leopold Blumenthal, care i-a dat denumirea de ”spațiul barbilian”, iar critica sa la opera matematicianului Poincare a condus la o nouă ramură, „geometria inelelor”, în continuarea geometriei lui Lobacevski.
Ca poet, Ion Barbu, pe numele său de literat, a debutat în 1919 la „Sburătorul” lui Lovinescu. G. Călinescu a numit „suavă” poezia lui Barbu, în timp ce Șerban Cioculescu a negat aportul său în literatură.
A fost coleg de liceu și prieten de o viață cu Tudor Vianu, în ciuda simpatiilor sale legionare din perioada antebelică.
”Spiritul artistic se află în fiecare”, afirma Ion Barbu, deși scrierile sale nu erau accesibile cititorilor neavizați. Unii l-au numit „ermetic”, pentru concizia expresiei. A fost un admirator al lui Mallarme și Paul Valery. În timpul vieții i-au apărut două cărți dde poezie – „După melci” ( 1921) și „ Joc secund” ( 1930). În 1970, Romulus Vulpescu a publicat o antologie destul de completă cu poemele lui Barbu din volume și din periodice, la Editura Albatros.
S-a scris mult despre Barbu, a fost pus alături de mari poeți ai lumii, era considerat cel mai bun profesionist într-ale versurilor. El însuși nu a fost preocupat de aceste elogii, deșiîși cunoștea valoarea.
„Sunt numai o verigă din marea îndoire/Fragilă, unitatea mi-e pieritoare, dar/un roi de existențe din moartea mea răsar/ și-adevăratul nume ce port e unduire”. Este prima strofă din poemul „Elan”, a apărut în LITERATORUL/ septembrie 1918. Din SBURĂTORUL, în. decembrie 1919- „ Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină/ a bolților destinse deasupra lui, ar vrea/ să sfarăme zenitul și-nnebunit să bea/ prin mii de crengi crispate, licoarea opalină”. Ca și în cazul lui Eminescu, după ce citești câteva poeme de Barbu simți că nu vei putea niciodată să ajungi la asemenea cote, ai vrea să te retragi, dar poți?
Are poeme dedicate lui Nietzsche, Pytagora, ceea ce nu este o simplă adeziune. Barbu gândea la temperatura geniilor. „ Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire/ sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit”… „ Ca fruntea mea să poarte diademul/ ce fulgeră-n albastre palate/ am ridicat oștiri nenumărate/ și-ncrezător, dezlănțuii blestemul”. Scrie poeme scurte sau de dimensiuni apreciabile, totul este efectul inspirației, Ion Barbu era un șlefuitor, dar și un inspirat. Dacă traducerile ar fi putut reda măreția versului barbian! „Cântecul de rușine” este încărcat de turcisme, Ion Barbu a fost și balcanic și occidental , în concepție. A trăit un timp în Germania, la Berlin, Heidelberg. Memorabil și care nu poate fi citat fragmentar aici este poemul „Răsturnica”. A apărut în 1925, în revista avangardistă „ Contimporanul”. A doua variantă a apărut în 1927, la „ Sburătorul”.
Cităm finalul la „ O înșurubare în Maelstrom” – „ Viol aici dar laudă și ordin/ întâi, când îndoit un gând născu/ O, însuși larva rodului sfânt Odin/ Prin fluvialul, falsul fosfor „tu”. Din poemele apărute în periodice mai amintim „ Protocol al unui club MATEIU CARAGIALE”( 1947), „ Bălcescu trăind” ( 1956). Ion Barbu nu a făcut nici o concesie . regimului comunist, scrisul său s-a întrerupt. În schimb i-a crescut faima de poet în rândul tinerelor generații. A dedicat poeme ocazionale lui Arghezi, Camil Baltazar, Ninei Cassian, pe care o admira ca femeie, Șerban Cioculescu, care nu i-a răspuns cu simpatie, Marcel Iancu, pe când acesta se afla deja în Israel. Eugen Lovinescu, Al. Rosetti, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, ș.a.
Din volume este greu să alegi un poem mai reușit decât altul.-
Se ploconea răsăritean și moale
Mălai din mintea ta să ciugulească
Albastru pâlpâia și cald în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceașcă.
Pe buturugă, nebunul tău cu scufa
Ochi inegali grozav de triști rotea,
Și mâna ți-a sucit, cum storci o rufă,
Și-a rupt și gâtul păsării care bătea.
Poemul este intitulat – PĂUNUL.
*
Astăzi piatră ești din unghi
Paradoxal se exprimă Ion Barbu. Nu este ermetic, dar nici textele sale nu sunt ușor de asimilat, deși auzi metronomul cum bate nemilos.
„Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul și-nnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină” ( Copacul).
„Ți-am împletit suprema cunună de tristețe,
Să te înalți mai gravă în cadrul tău de-azur
Iar seara să-ți umbrească înalta frumusețe
Si astfel întregită să-atingi Acordul Pur”. ( din poemul dedicat doamnei Marie Zalic)
„Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire” ( recunoașteți aici pe Eminescu? ) … „ Mi-a dăruit sărutul temut, care îngheață” (!!!)
Poemul „ După melci” citit de mai multe ori începe să semene cu o sonată de pian. Cuvintele își pierd propria semnificație, devin note muzicale. Începutul – „ Dintr-atâția frați mai mari, unii morți/ alții plugari/ dintr-atăția frați mai mici/ prunci de treabă/scunzi, peltici/numai eu, răsad mai rău/ dintr-atâtia/ prin ce har/mă brodisem, șui, hoinar”. Simțiți ritmul interior, gândul supus melodiei?
Din „Joc secund” – E temnița în ars, nedemn pământ/de ziuă fânul razelor înșală/Dar capetele noastre, dacă sunt/ 0valuri stau, de var, ca o grșeală”… ” Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume”.
Ciclul UVEDENRODE, balada „ Riga Crypto și lapona Enigel”, o bijuterie a literelor românești și … de ce nu am spune … europene.
„Oul dogmatic”, o întâlnire cu Brâncuși pe pajiștea poeziei,-
E dat acestui trist norod
Și oul sterp ca de mâncare
Dar viul ou, la vârf cu plod
făcut e să-l privim la soare.
Să nu uităm că marele Brâncuși a plecat la Paris nu numai pentru a învăța, dar și din cauza condițiilor precare de viață oferite de plaiurile mioritice în care și-a trăit tinerețea. „Ritmuri pentru nunțile necesare” ar putea satisface gusturile oricărei generații doritoare de senzații „tari”, este un imn dedicat actului sexual în stare pură.
Ciclul ISARLÎK” necesită o abordare separată. Nu degeaba Mircea |Cărtărescu a scris „Levantul”, dar cu altă miză, în cheie parodică. La Barbu, Orientul se instalează cu toate podoabele sale.
Derutant este și ciclul DOMNIȘOARA HUS.
Ion Barbu a tradus ultima parte din tragedia lui Shakespeare „ Richard III”, la fel și eseuri, proză, note, poeme ocazionale. Opera sa încape într-un volum de circa 400 de pagini, dar , ca și Gulliver, el nu poate fi urnit de o armată de pitici.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Mihail Bulgakov, maestrul ( 1891-1940)
Mihail Bulgakov este unul dintre autorii care nu încap în nici un dicționar online sau tipărit. El trebuie citit. Dacă se poate, în original. Cine nu a auzit, cine nu a văzut filmul ” Maestrul și Margareta”? Dar de citit, mai puțini. Motto ( din „Faust”) – ”Eu sunt acea parte a Forței care dorește mereu să facă Răulși face Binele”. Cap . I – Nu discutați niciodată cu necunoscuți . Primele rânduri – „Odată, primăvara, la o oră de mare zăpușeală, la asfințit, pe strada Patriarșie Prudî din Moscova, au apărut doi cetățeni.”. Un început liniștit, gen Balzac. Dar apare un personaj diabolic. Următorul capitol ne duce în vremurile lui Iisus Cristos. Apoi revenim la zilele din viața autorului, care se decide că este nevoie de un accident cumplit – unul dintre personaje este decapitat de un tramvai, doar din cauză că o pată de ulei pe care nefericitul nu a observat-o, i-a provocat alunecarea sub șine. De aici totul devine fantastic, intervin forțe oculte, peronaje misterioase. În opera lui Bulgakov, davolul are un rol important. O povestire se intitulează „ Diavoliada”. Este doar un autor satiric Bulgakov? Este un fantast? Un realist nemilos, ca în „ Belaia Gvardia”, ” Eu am ucis”.? Tot ce este posibil, unui mare artist nimic nu îi este străin. Curios este că însuși Stalin era fascinat de scrierile lui Bulgakov, se considera un adversar al vorbăriei goale, așa zis, intelectuale ( Stalin a ucis numeroși asemenea „vorbăreți”). Bulgakov nu era un călău, dimpotrivă. A scris despre Moliere o piesă usturătoare la adresa intrigilor omenești. O mare putere evocatoare se degajă din oricare text. În „Maestrul și Margareta”, scenele evanghelice ar putea alcătui o carte separată despre viața și moartea lui Iisus, mult peste ce s-a scris și s-a filmat de-a lungul secolului XX. ”Prosopul cu cocoș”, „ Viforul”, „ Morfeu”, ”Corbul roșu”, ”Însemnări pe manșetă”, „Lacul de rachiu”, „Ouăle fatale”, „ Inimă de câine”, sunt doar câteva titluri, din opera lui Bulgakov. S-a inspirat din Gogol, Briusov și, posibil, din fantaștii francezi. Era deopotrivă dramaturg și prozator neîntrecut. Nu vom analiza aici scrierile sale, ar însemna să scriem o carte. Vom aminti doar câteva date biografice necesare înțelegerii condițiilor în care a putut să apară acest genial creator.
Într-o antologie de povestiri satirice, în biografia scriitorului, s-au strecurat două erori – nu este născut în 1881, ci în 1891, iar la Moscova a ajuns în 1921, nu în 1919. A trăit numai 49 de ani, extrem de puțin pentru ceea ce avea de dăruit. S-a născut la Kiev, orașul care în anii războiului mondial și civil, a fost ocupat de germani, de moscoviți, de albi, de roșii, de naționaliști ucrainieni, de anarhiști, execuțiile s-au ținut lanț. Kievul a fost un oraș distrus și în al doilea război mondial, dar Bulgakov nu l-a mai apucat. În cultura rusă mai există un Bulgakov, Serghei, o personalitate, care nu este rudă cu scriitorul.
A fost medic, a profesat, o parte dintre povestiri sunt extrase din practica și viața de medic civil și militar. Din adolescență a fost atras de teatru, a fost împătimit de dramaturgie, fascinat de scenă, avea o vervă uluitoare, știa să improvizeze, interpreta ca un actor. Revoluția din februarie 1917 și apoi, cea bolșevică a divizat familia, autorul nu a aderat la nici una din tabere, a urmat, neutru, cursul evenimentelor. Nu a părăsit țara, deși prin anii 30 a cerut chiar „marelui Stalin” să-l lase să plece, pentru că era marginalizat. Stalin a citit câte ceva din scrierile lui Bulgakov și a fost impresionat de realismul acestuia, în special din „ Garda albă”, care a devenit și drama „ Zilele Turbinilor” ( autobiografic). „Armata de cavalerie” a lui Babel este o scriere paralelă cu ceea ce redat Bulgakov. Se apropie de lumea teatrului fiind primit în colectivul MHAT ( Teatrul Academic din Moscova), cel mai prestigios din Rusia. Scrie o dramă „ Fuga”, mult dezbătută în presă. Dogmaticii l-ar fi sfâșiat în bucăți, dar protecția stăpânului de la Kremlin l-a ferit de cine știe ce procese și deportări. În dramele dedicate lui Moliere și apoi lui Pușkin, se vede pe el însuși prins în mrejele intrigilor meschine și periculoase. Romanul care l-a făcut celebru, pentru care ar fi meritat desigur și Nobelul ( autorii din URSS nu au fost luați în seamă până la Pasternak), este „ Maestrul și Margareta”,. Pentru unii pare un roman amuzant, alții nu-l înțeleg, trimiterile la viața moscovită sunt atât de dense, încât ar fi nevoie de încă un volum cu note explicative, ca în „Comedia divină ” a lui Dante. Personajele lui Bulgakov amintesc izbitor de cele gogoliene, doar că poartă vârsta începutului de secol XX. Dacă ar fi trăit mai mult, Bulgakov ar fi fost pe prima treaptă a literaturii ruse din secolul său. Oricum rolul și importanța lui sunt de neignorat, iar iubitorii literaturii bulgakoviene se regăsesc în lume.
autor Boris Marian
Într-o antologie de povestiri satirice, în biografia scriitorului, s-au strecurat două erori – nu este născut în 1881, ci în 1891, iar la Moscova a ajuns în 1921, nu în 1919. A trăit numai 49 de ani, extrem de puțin pentru ceea ce avea de dăruit. S-a născut la Kiev, orașul care în anii războiului mondial și civil, a fost ocupat de germani, de moscoviți, de albi, de roșii, de naționaliști ucrainieni, de anarhiști, execuțiile s-au ținut lanț. Kievul a fost un oraș distrus și în al doilea război mondial, dar Bulgakov nu l-a mai apucat. În cultura rusă mai există un Bulgakov, Serghei, o personalitate, care nu este rudă cu scriitorul.
A fost medic, a profesat, o parte dintre povestiri sunt extrase din practica și viața de medic civil și militar. Din adolescență a fost atras de teatru, a fost împătimit de dramaturgie, fascinat de scenă, avea o vervă uluitoare, știa să improvizeze, interpreta ca un actor. Revoluția din februarie 1917 și apoi, cea bolșevică a divizat familia, autorul nu a aderat la nici una din tabere, a urmat, neutru, cursul evenimentelor. Nu a părăsit țara, deși prin anii 30 a cerut chiar „marelui Stalin” să-l lase să plece, pentru că era marginalizat. Stalin a citit câte ceva din scrierile lui Bulgakov și a fost impresionat de realismul acestuia, în special din „ Garda albă”, care a devenit și drama „ Zilele Turbinilor” ( autobiografic). „Armata de cavalerie” a lui Babel este o scriere paralelă cu ceea ce redat Bulgakov. Se apropie de lumea teatrului fiind primit în colectivul MHAT ( Teatrul Academic din Moscova), cel mai prestigios din Rusia. Scrie o dramă „ Fuga”, mult dezbătută în presă. Dogmaticii l-ar fi sfâșiat în bucăți, dar protecția stăpânului de la Kremlin l-a ferit de cine știe ce procese și deportări. În dramele dedicate lui Moliere și apoi lui Pușkin, se vede pe el însuși prins în mrejele intrigilor meschine și periculoase. Romanul care l-a făcut celebru, pentru care ar fi meritat desigur și Nobelul ( autorii din URSS nu au fost luați în seamă până la Pasternak), este „ Maestrul și Margareta”,. Pentru unii pare un roman amuzant, alții nu-l înțeleg, trimiterile la viața moscovită sunt atât de dense, încât ar fi nevoie de încă un volum cu note explicative, ca în „Comedia divină ” a lui Dante. Personajele lui Bulgakov amintesc izbitor de cele gogoliene, doar că poartă vârsta începutului de secol XX. Dacă ar fi trăit mai mult, Bulgakov ar fi fost pe prima treaptă a literaturii ruse din secolul său. Oricum rolul și importanța lui sunt de neignorat, iar iubitorii literaturii bulgakoviene se regăsesc în lume.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Disperarea
Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează. Disperarea este o formă de viaţă.
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam…Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus… în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei… În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini… numelui dragostei tale i se adaugă silabe…Amândouă porţile lumii stau deschise… în noaptea scindată… purtând nesigurul verde în al tău mereu…Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit… Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii… Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra… Un cuvânt, tu ştii, un cadavru… Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
La răscruce, artist Doina Munteanu
Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină, mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul . Aşa cred, sunt hrănit cu erezii ştiinţifice. Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?
autor Boris Marian
În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam…Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus… în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei… În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini… numelui dragostei tale i se adaugă silabe…Amândouă porţile lumii stau deschise… în noaptea scindată… purtând nesigurul verde în al tău mereu…Fiica morţii tale sau frica? Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit… Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii… Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra… Un cuvânt, tu ştii, un cadavru… Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.
La răscruce, artist Doina Munteanuautor Boris Marian
Comentarii oprite
A fost Nietzsche un geniu?
O întrebare banală şi un răspuns imposibil. În primul rând, noi nu ştim să definim geniul. Când înţelegem bine ce spune un autor, în mod obişnuit nu-l mai considerăm genial. Când nu-l înţelegem deloc, fie îl respingem, fie îl considerăm un geniu pentru că întrece puterea noastră de înţelegere. Da, însă autorul poate că se doreşte ermetic şi atunci oricare escroc poate fi considerat geniu. Un caz aparte îl constituie Nae Ionescu, pe care unii, inclusiv Sebastian , au ajuns să-l bănuiască de cabotinism, alţii de plagiat, oricum a fost un filosof controversat, iar ca om politic ştim că a inspirat Legiunea, a fost chiar trimis în detenţie de regele Carol II. Să revenim la Nietzsche. În mod cu totul eronat el a fost şi unii îl mai consideră un precursor al ideologiei naziste. Teza este total greşită, filosoful era un schopenhauerean, depăşindu-şi maestrul, un adversar al clasicismului european, în favoarea civilizaţiei şi culturii eline, antice, un antidogmatic, ceea ce a contat mult pentru post-modernismul de astăzi. „Voinţa de putere”, sintagmă introdusă de Nietzsche a fost preluată de fascismul italian şi, apoi de nazism, dar propaganda nazistă nu a reţinut altceva din bogata operă a unuia dintre cei mai importanţi filosofi din istoria culturii. S-au mai preluat, în mod mecanic, elogiul „supraomului”, al sănătăţii fizice şi mentale ( deşi Nietzsche a murit nebun), critica iudeo-creştinismului ( desigur de pe poziţia admiratorului mitologiei antice, greco-romane).Un rău imens pentru posteritatea sa l-a adus sora filosofului, care a fost o nazistă fanatică, desigur şi antisemită. Cei care s-au grăbit să-l pună la index pe Nietzsche au confundat opţiunile sorei cu ale filosofului. Nietzsche s-a născut în familia unui pastor protestant, în 1844 şi a murit în anul 1900, nu s-a manifestat niciodată ca antisemit, dimpotrivă a detestat antisemitismul fostului său prieten, Richard Wagner. Despre opera sa, au scris la noi C. Rădulescu-Motru, marxistul C. Ionescu-Gulian,ş.a., iar pe plan european, scriitorii Thomas Mann, Andre Gide, Hermann Hesse, savantul Sigmund Freud, filosoful Heidegger, apoi Emil Cioran, mulţi alţi oameni de prestigiu i-au fost adepţi în postumitate. Ceea ce este de mare importanţă în înţelegerea gândirii lui Nietzsche, care a fost şi un mare stilist, avea o exprimare clară şi , am spune, „luminoasă”, răspicată, a fost şi poet, a scris cicluri de poeme, se poate rezuma, în mod formal , la elogiul „liberului arbitru”. Am putea spune că Nietzsche a preluat ceva din esenţa protestantismului lui Martin Luther, desigur fără fanatismul religios care a urmat reformei provocate de acesta. Nu vom face o analiză exhaustivă a operei filosofice nietzscheene, este un demers pe care puţini ar îndrăzni să-l iniţieze, după o bibliografie uriaşă. Ne vom opri la „zicerile” filosofului, multe ajungând să fie aforisme … fără autor. Subtitlul la „Aşa grăit-a Zarathustra” este „O carte pentru toţi şi pentru nimeni”. Nietzsche era sceptic în privinţa receptării scrierilor sale. Astăzi situaţia este mult diferită. Titlurile capitolelor sunt incitante – „Despre dispreţuitorii trupului”, „Despre firavul ucigaş”, Undeva el spune – „Războinici, eu vă iubesc din toată inima”. Dacă amintim aici că prima criză de nebunie a filosofului a fost provocată în momentul când acesta a văzut la Torino cum un cal este bătut şi ucis, ne îndoim că sufletul celui care preamărea războiul era insensibil. Cam tot ce scrie el trebuie judecat din mai multe direcţii, privit cu suspiciune înţeleaptă, pentru că paradoxul a fost una dintre armele cele mai la îndemâna acestui autor, pe care, de ce nu, trebuie să-l socotim genial, nu din snobism. El şochează şi poate produce dezbateri furtunoase. În alt loc el spune – „Prea mulţi oameni se nasc pe lume. Statul a fost născocit pentru cei care sunt de prisos”. Putem fi de acord cu asemenea viziune … reacţionară? Este Nietzsche un anarhist? Este, într-o oarecare măsură. După un Hegel care iubea ordinea, după ce Prusia impusese ordinea în Germania, vine un filosof şi râde de stat. „Iubirea de aproapele este reaua iubire de voi înşivă”. este o mostră de nonconformism greu de acceptat. Dar aici există o explicaţie – un rău făcut cu sila este mai rău decât răul. Nietzsche atacă şi cultul personalităţii, ironizând pe cei care îşi aleg lăudătorii,pentru ca apoi să creadă în aceste laude.
Superficialitatea şi formalismul sunt duşmanii constanţi ai filosofului. Este adevărat că el, uneori, se arată misogin, aceasta se explică şi prin drama provocată de refuzul unei femei remarcabile, Lou von Salome, de a-l accepta ca soţ. Unii au încercat să caute un antisemitism trezit de această dezamăgire, nimic nu îndreptăţeşte ipoteza. Deşi fiu de preot, Nietzsche a fost un adversar al practicii prin rugăciune, fără a nega rolul credinţei, dar el a dorit cu ardoare eliberarea de oricare prejudecăţi, el a văzut în om pe Dumnezeul însuşi. Era un paranoic? Da şi nu. Ca şi Dali care se declara genial, Nietzsche se expunea ridicolului, fără a fi ridicol. El dorea ca toţi oamenii să aibă conştiinţa propiei identităţi, propriei puteri de a crea ceva. Fără a etala această chemare, era un post-renascentist, desigur şi un mare post-romantic, deşi se dorea cinic.”Nu sunt deloc o sperietoare, un monstru al moralei”, declară el în „Ecce homo”…. „Omul cunoaşterii trebuie să-şi iubească duşmanii şi să-şi urască prietenii”, scrie Nietzsche în detrimentul unui elementar „common sense”. De altfel, în Talmud, pe care, poate că Nietzsche l-a cunoscut, scrie că „erou este cel care îşi face din duşman un prieten”. O lucrare extrem de pilduitoare este „ Ştiinţa veselă”, în care ia în derâdere o serie de postulate, demonstrând strălucit fragilitatea cunoştinţelor noastre. Dar el nu era un agnostic. El cerea omului să gândească permanent, să gândească numai critic, să pătrundă în orice chestiune de filosofie a existenţei cu o întrebare, nu cu o prejudecată. „Amurgul idolilor” conţine aforisme de mare frumuseţe şi profunzime, nu spunem acest lucru ca o închinare în faţa unui monument al gândirii, merită citită şi recitită această carte care nu are mai mult de 70 de pagini. „Morala ca manifestare contra naturii” , poate duce pe unii în eroare, poate crea confuzii, filosoful singur spune că aerul tare al înălţimilor pe care el ne invită nu este pentru firile slabe. Oricare aforism poate produce o ridicare a sprincenelor, chiar şi celor mai şcoliţi cititori – „Inteligenţa poate pune stavilă cunoaşterii”, de pildă. Poate fi de acord un savant care şi-a dedicat viaţa studiului într-un anumit domeniu? Dar aici nu savantul este atacat, ci tendinţa noastră de a şti totul şi nimic. Nietzsche s-a considerat un om de o cinste exemplară şi a fost. ”E greu să trăieşti între oameni, pentru că este greu să taci”…”Suntem judecaţi pentru virtuţi, nu pentru păcate” …”Singurul care crează este copilul din noi, dacă el mai există” …” A spune mereu DA ştie şi măgarul”…”Rolul pedepsei este de a-l face mai bun pe pedepsitor” ( discutabil, dar ce nu este discutabil la acest geniu?)…”Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” ( aforism extrem de răspândit)…”Orice convingere este o închisoare”…”Cea mai obişnuită minciună este aceea pe care ne-o spunem nouă înşine” …”Răul nu vine de la cel puternic, el vine de la cel slab”. ş.a. Dacă ar fi trăit într-o ţară şi într-un secol în care Inchiziţia împărţea pedepse şi cârmuia, Nietzsche ar fi ajuns primul pe rug. Nici astăzi nu sunt mulţi care îl acceptă, de fapt nici nu-l citesc mulţi. De aceea nu ştim niciodată cu exactitate ce este un geniu
autor BORIS MARIANhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Flecte ramos, arbor alta / Uneori pământul nu ne-ncape/De la cenușiu la albastru
Flecte ramos, arbor alta
Pleacă-ți ramurile tale,
Arbore înalt și mândru,
Vorbele pot fi fatale,
Binele nu are sâmburi,
Pleacă-ți ramurile tale,
Arbore înalt și sumbru,
Înaintea dumitale
Mă înclin și umblu.
Pleacă-ți ramurile tale,
Poate-aș vrea să spânzur
Tot trecutul și o parte
Din trecute gânduri.
Poate-acoperi o pereche
Ce iubesc în noapte,
Arborele stă de veghe,
Gemete și șoapte.
Uneori pământul nu ne-ncape
Uneori pământul nu ne-ncape,
Uneori pământul e prea mic,
Uneori suntem ca două clape
Smulse, pianul semănând c-un dric.
Uneori ne caută șerpii, viermii,
Uneori suntem de neîmpăcat,
Uneori călcăm ca pachidermii
Umbra unui antic Eufrat.
Lumea este strâmbă, nu bociți,
N-o să ne-ndreptăm, suntem suciți,
Nu degeaba vântul, lupii, norii
Ne-au lovit, sunt liberi doar cocorii,
Unul e trufaș, altul viclean,
Unul este înger, altul Tamerlan,
Timpul ne gonește înspre moarte,
Nu bociți sub soarele Djakartei,
Cine e puternic, urcă-n munți,
Cine-i vesel, joacă pe la nunți.
De la cenușiu la albastru
Exista o baladă, i-am luat titlul, cu drag,
Cenușiul- albastru, ridicolul – prag,
Profil și en face, speranță și Black,
Pentru Rai n-am plătit niciodată un cec,
Ai curte, s-o cureți, ne spune Wolfgang,
Curtea-i sufletul, curăță cei fără rang,
Paradoxul e sursa doxei cu ștaif,
Urmuz, tu nu ai fost marele caif,
Turnavitul tău nu este Turnul pisan,
Cu Stamate nu treci un pod dunărean,
Doar un Hook, doar Crook, buchinist fericit,
Un raport de viitor ne arunci peste zid,
Telerame, poeme, la carnaval
Vine mireasa fără haine și voal,
Numai Trost face pleosc, se scufundă în val,
Șesto Pals are un deget crescut femural,
Mă gândesc și la mine, cum și tu te gândești,
Iubită vanguardă din București.
autor Boris Marian
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Pleacă-ți ramurile tale,
Arbore înalt și mândru,
Vorbele pot fi fatale,
Binele nu are sâmburi,
Pleacă-ți ramurile tale,
Arbore înalt și sumbru,
Înaintea dumitale
Mă înclin și umblu.
Pleacă-ți ramurile tale,
Poate-aș vrea să spânzur
Tot trecutul și o parte
Din trecute gânduri.
Poate-acoperi o pereche
Ce iubesc în noapte,
Arborele stă de veghe,
Gemete și șoapte.
Uneori pământul nu ne-ncape
Uneori pământul nu ne-ncape,
Uneori pământul e prea mic,
Uneori suntem ca două clape
Smulse, pianul semănând c-un dric.
Uneori ne caută șerpii, viermii,
Uneori suntem de neîmpăcat,
Uneori călcăm ca pachidermii
Umbra unui antic Eufrat.
Lumea este strâmbă, nu bociți,
N-o să ne-ndreptăm, suntem suciți,
Nu degeaba vântul, lupii, norii
Ne-au lovit, sunt liberi doar cocorii,
Unul e trufaș, altul viclean,
Unul este înger, altul Tamerlan,
Timpul ne gonește înspre moarte,
Nu bociți sub soarele Djakartei,
Cine e puternic, urcă-n munți,
Cine-i vesel, joacă pe la nunți.
De la cenușiu la albastru
Exista o baladă, i-am luat titlul, cu drag,
Cenușiul- albastru, ridicolul – prag,
Profil și en face, speranță și Black,
Pentru Rai n-am plătit niciodată un cec,
Ai curte, s-o cureți, ne spune Wolfgang,
Curtea-i sufletul, curăță cei fără rang,
Paradoxul e sursa doxei cu ștaif,
Urmuz, tu nu ai fost marele caif,
Turnavitul tău nu este Turnul pisan,
Cu Stamate nu treci un pod dunărean,
Doar un Hook, doar Crook, buchinist fericit,
Un raport de viitor ne arunci peste zid,
Telerame, poeme, la carnaval
Vine mireasa fără haine și voal,
Numai Trost face pleosc, se scufundă în val,
Șesto Pals are un deget crescut femural,
Mă gândesc și la mine, cum și tu te gândești,
Iubită vanguardă din București.
autor Boris Marianhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Utrillo – între alcool și artă
Utrillo este un exemplu de artist care nu a cunoscut mai nimic în afara propriei arte. Astăzi, cine are un „Utrillo”, poate spune că are o comoară. Numele provine de la cel al unui scriitor spaniol, mai puțin important. Mama lui Maurice Utrillo, Suzanne Valadon ( 1867-1938), actriță de circ, model și apoi pictoriță prețuită, l-a născut pe când avea doar 16 ani. Copilul nu și-a cunoscut tatăl, a fost crescut de bunica sa, Madeleine. Se apucă de pictură la îndemnul mamei, pentru a-l vindeca pe tânărul de 19 ani care suferea de nevroză. Mediul de viață, pe care l-a redat în circa 3000 de lucrări, a fost cartierul artiștilor, prostituatelor, adică Montmartre. Alcoolul, mai exact vinul, însoțește ca un diavol cariera unui pictor genial. Ce picta era peste valoarea amicilor săi, pictori, deși nu avea studii de specialitate. Ca și Vameșul Rousseau, este unul dintre puținii mari artiști care nu au studiat pictura, ci au trecut direct la nivel superior. Dar Utrillo nu este un „ pictor naiv”, este un rafinat. Prin anul 1910 evoluția sa a fost încadrată în „perioada albă”. Tonul lucrărilotr era luminos, deschis. După patru ani trece în „perioada culorii”, paleta sa se îmbogățește. În 1916 este internat la un ospiciu din Villejuif, apoi într-un sanatoriu. Era unul dintre artiștii „blestemați”. Ca și Modigliani, cu care a fost bun prieten și tovarăș de pahar. Dar Utrillo a apucat să trăiască 72 de ani (1883-1955), pe când Modigliani s-a stins de tânăr. Primul succes mai important l-a avut în 1919, la Galeria Lepartre, din Paris. În 1924 are o tentativă de sinucidere, depășește această stare, iar după circa zece ani se căsătorește cu actrița Luci Pauwels. În 1950, este prezent cu lucrări la Bienala de la Veneția. În anul morții sale, primește Medalia de Aur a Primăriei din Paris. Alte distincții nu a mai cunoscut.
Avea o alură de proletar, o mustață deasă, ochi mari, triști ( avea de ce), era destul de atrăgător, când era treaz. Mama sa l-a portretizat alături de bunica și de câinele casei. Pentru că am vizitat personal Montmartre, prin anii 70, tablourile lui Utrillo mă atrag prin ineditul lor, cartierul arăta cu totul altfel în urmă cu un secol. Case liniștite, parcă din afara Parisului, deși marea bazilică Sacre-Coeur era alături, străzi modeste, piețe destul de mici, precum Tertre, apoi artistul își mută atenția spre Cheiul Anjou, peisajele se modifică, dar periferia îl atrage, deși Parisul avea un centru strălucitor, plin de turiști, ca și astăzi. Ar fi oarecum impresionist, cu o notă personală accentuată, ia ceva de la naivi, în lucrări cu public, culorile fiind totuși reținute. În „perioada târzie”, culorile devin mai intense, poate că și Montmartre devine mai vioi, modern. Tabloul „Le Moulin de la Galette”, foarte cunoscut, este din perioada „albă”, el diferă mult de ceea ce a pictat Utrillo mai târziu. Pictorul era preocupat de detalii, le studia, ceea ce ne duce cu gândul la întâlnirea sa cu diverși maeștri care i-au dat totuși lecții utile de perspectivă. O parte din tablourile celebre ale lui Utrillo se află la Muzel Național de Artă Modernă, din cadrul Centrului Pompidou, din Paris.
autor Boris Marian
Avea o alură de proletar, o mustață deasă, ochi mari, triști ( avea de ce), era destul de atrăgător, când era treaz. Mama sa l-a portretizat alături de bunica și de câinele casei. Pentru că am vizitat personal Montmartre, prin anii 70, tablourile lui Utrillo mă atrag prin ineditul lor, cartierul arăta cu totul altfel în urmă cu un secol. Case liniștite, parcă din afara Parisului, deși marea bazilică Sacre-Coeur era alături, străzi modeste, piețe destul de mici, precum Tertre, apoi artistul își mută atenția spre Cheiul Anjou, peisajele se modifică, dar periferia îl atrage, deși Parisul avea un centru strălucitor, plin de turiști, ca și astăzi. Ar fi oarecum impresionist, cu o notă personală accentuată, ia ceva de la naivi, în lucrări cu public, culorile fiind totuși reținute. În „perioada târzie”, culorile devin mai intense, poate că și Montmartre devine mai vioi, modern. Tabloul „Le Moulin de la Galette”, foarte cunoscut, este din perioada „albă”, el diferă mult de ceea ce a pictat Utrillo mai târziu. Pictorul era preocupat de detalii, le studia, ceea ce ne duce cu gândul la întâlnirea sa cu diverși maeștri care i-au dat totuși lecții utile de perspectivă. O parte din tablourile celebre ale lui Utrillo se află la Muzel Național de Artă Modernă, din cadrul Centrului Pompidou, din Paris.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Modigliani – un prea scurt răgaz
Un album – un nud neobișnuit, viu, o culoare mai aprinsă decât natura. Modigliani are cele mai frumoase nuduri, credem, din ultimii secoli. Considerat cel mai mare pictor la Italiei ( deși a trăit la Paris), un sculptor de valoare, Amedeo Modigliani a avut o viață scurtă. S-a născut la Livorno, în 1884 și a murit în Montparnasse, la Paris, în 1920, după o viață de 36 de ani. O peliculă cu Gerard Philipe a redat parțial biografia sa. Coincidență – actorul a trăit doar cu un an mai mult.
Cu o sănătate șubrezită de mai multe boli, Modigliani studiază, călătorește în Italia, iar în 1906 se stabilește la Paris, unde băutura îi grăbește moartea. Spre deosebire de prietenul său, Utrillo,
organismul livornezului, „un evreu rătăcitor” nu a rezistat alcoolului. Printre prietenii săi s-a numărat marele sculptor Constantin Brâncuși, scriitorul evreu- rus Ilya Ehrenburg, a fost îndrăgostit de poeta Anna Ahmatova,
considerată azi una din marile poete ale lumii. Prima și, se pare, singura expoziție oficială în timpul vieții, a fost închisă cu scandal, în 1917.
Modelele sale pentru nuduri erau și iubitele sale sau cunoștințe apropiate. Jeanne Hebuterne l-a inspirat cel mai mult.
Simțul artistic l-a moștenit de la mama sa care dorea să facă din el un pianist, dar Amedeo a fost atras de pictură.
Ca și la El Greco, chipurile înfățișate de Modigliani sunt prelungi, peste măsură, însă expresivitatea nu este afectată. Însuși autoportetul său, executat cu un an înaintea morții ( de tuberculoză) este prelung, ochii aproape închiși, tabloul este întunecast și redă o stare sufletească depresivă. La Paris a fost o perioadă sub influența lui Toulouse- Lautrec, dar ajunge la propriul stil. Bărbat frumos, cuceritor, ca artist nu a avut noroc, a fost susținut cu entuziasm de colecționari care nu aveau nici ei prea mulți bani. Max Jacob a pozat pentru Modigliani, Picasso a avut cuvinte de laudă, nici unul nu era încă celebru.
Culorile și geometria creațiilor lui Modigliani l-au adus într-o poziție inconfundabilă, nimeni nu putea să-l imite fără a fi acuzat de furt. Era și este inimitabil. Totodată – un mare artist. O tipologie întreagă, în special
femei, o serie de tablouri astăzi de mare preț, printre care se remarcă „ Nud culcat” au dus numele artistului în rândul celor mai însemnați creatori în artele plastice. El poate sta alături de Rubens, Goya, Renoir, Gauguin, ș.a
autor Boris Marian
Cu o sănătate șubrezită de mai multe boli, Modigliani studiază, călătorește în Italia, iar în 1906 se stabilește la Paris, unde băutura îi grăbește moartea. Spre deosebire de prietenul său, Utrillo,
organismul livornezului, „un evreu rătăcitor” nu a rezistat alcoolului. Printre prietenii săi s-a numărat marele sculptor Constantin Brâncuși, scriitorul evreu- rus Ilya Ehrenburg, a fost îndrăgostit de poeta Anna Ahmatova,
considerată azi una din marile poete ale lumii. Prima și, se pare, singura expoziție oficială în timpul vieții, a fost închisă cu scandal, în 1917.
Modelele sale pentru nuduri erau și iubitele sale sau cunoștințe apropiate. Jeanne Hebuterne l-a inspirat cel mai mult.
Simțul artistic l-a moștenit de la mama sa care dorea să facă din el un pianist, dar Amedeo a fost atras de pictură.
Ca și la El Greco, chipurile înfățișate de Modigliani sunt prelungi, peste măsură, însă expresivitatea nu este afectată. Însuși autoportetul său, executat cu un an înaintea morții ( de tuberculoză) este prelung, ochii aproape închiși, tabloul este întunecast și redă o stare sufletească depresivă. La Paris a fost o perioadă sub influența lui Toulouse- Lautrec, dar ajunge la propriul stil. Bărbat frumos, cuceritor, ca artist nu a avut noroc, a fost susținut cu entuziasm de colecționari care nu aveau nici ei prea mulți bani. Max Jacob a pozat pentru Modigliani, Picasso a avut cuvinte de laudă, nici unul nu era încă celebru.
Culorile și geometria creațiilor lui Modigliani l-au adus într-o poziție inconfundabilă, nimeni nu putea să-l imite fără a fi acuzat de furt. Era și este inimitabil. Totodată – un mare artist. O tipologie întreagă, în special
femei, o serie de tablouri astăzi de mare preț, printre care se remarcă „ Nud culcat” au dus numele artistului în rândul celor mai însemnați creatori în artele plastice. El poate sta alături de Rubens, Goya, Renoir, Gauguin, ș.a
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Naivul Vameș – Henri Rousseau
Henri Rousseau s-a născut într-un orășel de provincie, Laval, în nordul Franței, la 21 mai 1844. Tatăl său era de meserie fierar, mama – fiica unui fost ofițer din armata lui Napoleon. Sărăcia familia nu i-a permis lui Henri să urmeze studiile necesare, deși era pasionat de artă, muzică, poezie. A ajuns să fure timbre la un birou de avocatură, fiind închis o lună ca pedeapsă. Deși a povestit prietenilor că a luptat în Mexic pentru împăratul Maximilian,adevărul era altul – a fost clarinetist în regimentul în care și-a satisfăcut stagiul militar, în Franța. S-a căsătorit, a avut șapte copii din care a supraviețuit numai o fiică. Rudele soției i-au procurat o slujbă la un birou al Oficiului Vămilor din Paris. De aici și porecla de Vameșul. Primul prieten adevărat i-a fost Alfred Jarry ( 1873-1907), fiul unui fost coleg de școală, excentricul autor la celebrei piese „Ubu Rege”. Autorul avea doar 15 ani când a scris-o. Naivitatea lui Rousseau era, evident, mimată, nu era un naiv, ci un om care își căuta un drum. Primele portrete realizate de artist (ucenicia sa fiind puțin cunoscută), au fost ale soției, Clemence și ale prietenului Jarry. Din păcate, Jarry, într-un acces de furie a distrus portretul. Totuși Rousseau a avut câțiva îndrumători care l-au introdus în lumea artelor plastice – Clement și Gerome, cel de al doilea fiind preocupat de peisaje exotice, ceea ce a influențat drumul lui Rousseau în cariera de artist.
În 1886, Rousseau expune la Salonul Independenților din Paris, principala lucrare fiind „O seară de carnaval” de dimensiuni mai mari. Rousseau a cunoscut o viață grea, cu multe neajunsuri materiale, prima soție i-a murit, a predat lecții de pictură, muzică și pictură. Critica a început să-l ia în atenție. Fantezia sa era debordantă, a scris și o piesă de teatru, care nu a fost pusă în scenă. În 1905, expune la Salonul de Toamnă, alături de Matisse, Cezanne, Braque. În 1908, prietenii i-au organizat o serbare în atelierul lui Picasso. „Leul înfometat”, „ O țigancă nomadă”, au cucerit interesul multor artiști și colecționari. Moare în 1910, în plină glorie, dar fără o lețcaie. Mormântul său se află în localitatea de baștină, Laval. ”Clădirea Vămii”, „Peisaj cu turmă de vite”, „Plimbare prin pădure”„Transatlantic pe timp de furtună”, „Fabrica de scaune ”, „Malurile Senei”, „ Copilul cu păpușa”, „Scene de junglă”, ” Scene pariziene”, „Natură moartă”, „Aparate de zbor”, „Portretul lui Pierre Loti”, „Nunta”, „Furtună tropicală cu tigru”, tapiseria „ Cal atacat de un jaguar”, „ Războiul”, „ Autoportret”, „Îmblânzitoarea de șerpi”, „Șareta jupânului Juniet” ș.a. îl plasează pe „naivul” Henri Rousseau în galeria marilor artiști și părinte al artei numite convențional „naive”.El se lua în serios și avea, am spune, geniu.
autor Boris Marian
În 1886, Rousseau expune la Salonul Independenților din Paris, principala lucrare fiind „O seară de carnaval” de dimensiuni mai mari. Rousseau a cunoscut o viață grea, cu multe neajunsuri materiale, prima soție i-a murit, a predat lecții de pictură, muzică și pictură. Critica a început să-l ia în atenție. Fantezia sa era debordantă, a scris și o piesă de teatru, care nu a fost pusă în scenă. În 1905, expune la Salonul de Toamnă, alături de Matisse, Cezanne, Braque. În 1908, prietenii i-au organizat o serbare în atelierul lui Picasso. „Leul înfometat”, „ O țigancă nomadă”, au cucerit interesul multor artiști și colecționari. Moare în 1910, în plină glorie, dar fără o lețcaie. Mormântul său se află în localitatea de baștină, Laval. ”Clădirea Vămii”, „Peisaj cu turmă de vite”, „Plimbare prin pădure”„Transatlantic pe timp de furtună”, „Fabrica de scaune ”, „Malurile Senei”, „ Copilul cu păpușa”, „Scene de junglă”, ” Scene pariziene”, „Natură moartă”, „Aparate de zbor”, „Portretul lui Pierre Loti”, „Nunta”, „Furtună tropicală cu tigru”, tapiseria „ Cal atacat de un jaguar”, „ Războiul”, „ Autoportret”, „Îmblânzitoarea de șerpi”, „Șareta jupânului Juniet” ș.a. îl plasează pe „naivul” Henri Rousseau în galeria marilor artiști și părinte al artei numite convențional „naive”.El se lua în serios și avea, am spune, geniu.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Marina Țvetaeva – la începuturi
Poezia de început a Marinei Țvetaeva – refuzul neomeniei
„Un munte negru întunecă lumina/ e timpul, Doamne, să returnezi biletul, / Refuz să mai exist/ în lumea fără oameni ,/ refuz să mai trăiesc / cu lupii prin maidane, / refuz să urlu, ascult/ rechinii printre dealuri,/ refuz să lunec lin,/ peste spinări de oameni, / nu-mi trebuie urechi, / nu-mi trebuie nici ochi, / la nebunia lumii răspund, / vă spun – refuz”. Sunt ultimele cuvinte scrise de Marina Țvetaeva, înainte de a se sinucide, la 31 august 1941, într-o localitate măruntă din zona munților Urali.
Ca oricare om, ea năzuia spre fericire, năzuință mai acută la artiști.
Odraslă a unui profesor universitar din Capitala Imperiului Rus, s-a ivit în lume la 8 octombrie 1892, a scris din copilărie versuri în rusă și poloneză, a fost congeneră cu Esenin, Pasternak, s-a remarcat destul de devreme, ca și aceștia. În 1912 se căsătorește cu ofițerul Serghei Efron, care va deveni din 1922, agent al Moscovei în emigrația rusă din Occident. Efron avea să cunoască „recunoștința” propriilor camarazi, fiind arestat și executat la revenirea din emigrație, în 1939. Fiica, Ariadna a supraviețuit morții ambilor părinți. Între anii 1922- 1939, Marina Țvetaeva a trăit succesiv la Berlin, Praga, Paris. Nu o interesa politica, s-a dedicat în exlusivitate poeziei, numele ei fiind alăturat celor mai de seamă poeți ruși ai secolului XX, Esenin, Ahmatova, Pasternak, Mandelștam, Maiakovski, Brodski, ș.a. A publicat o serie de cărți de poezie, cine dorește o bibliografie completă o poate găsi în orice Enciclopedie. Ne vom opri la versurile de început ale Marinei Țvetaeva, încercând să le reproducem după originalul rusesc.
La vârsta de 16 ani, poeta scria – „ Plutim ca-ntr-un vis vesperal/ noi, copii – regi și magi/ umbrele lungi coboară/ ard felinare prin geamuri/ se-ntunecă sala de bal/ se-nchid oglinzile-n ele/ nu te opri, nu te-opri/ clipa de glorie vine”. Apoi – „ Ești sfântă sau prea păcătoasă/ tu intri în viață ori pleci/ Iubește, de poți, tu iubește/ Pe cel iubit nu-l trezi/ Mereu fii în preajmă, alături/ păstrează-i tandrețea-n priviri/ pe el îndoielile-l caută, / aprinde păcatul în el/ … Iubește fără de margini/ Iubește precum respiri”. Aflată la Paris, cu părinții, în 1909, ea scria – „ Până la stele casele cresc/ iar cerul e jos, la picioare , / în marele oraș Paris, / însă tristețea este aceeași, temătoare”. În alt poem – „ Mi-ai dat prea mult/ aș vrea să sorb toate drumurile/… mi-ai dat copilăria ca pe o poveste/ să-mi dărui moartea la șaptesprezece ani”. Ciudată înclinație spre suicid, încă la o vârstă fragedă. Ar fi simplu de spus – nevroză. Posibil, dar noi, care cunoaștem cât rău zace în fiecare, într-o măsură mai mare sau mai mică, ce am putea să cerem unei ființe cu suflet de înger? Pentru că Țvetaeva a avut acest suflet, a avut ce nu puteau să aibă milioane de semeni. Era mai mult decât o poetă, era Poesia. „M-apasă amintirile pe umeri/ eu îmi deplâng și-n rai trecutul/ cuvintele eu nu pot să le-ascund/ nici la-ntâlnirea unde nu sunt întâlniri”. Avea doar 19 ani și se simțea obosită de amintiri. Care amintiri? Numai o sensibilitate exacerbată poate să cuprindă atât de devreme suferința omului. „ Cât timp este balul în toi/ sufletul nu are pace/ dar Domnul mie mi-a dat/ alt nume – de fiică a mării”. Era în stațiunea Koktebel, din Krimeea, scria – „Tu vii spre mine, trecătorule/ tu ochii îi lași în jos/ eu fac la fel, mă feresc,/ Oprește-te, trecătorule, privește … Cândva să nu te tulbure/ vocea mea de sub pământ”. Ne oprim pentru un răgaz, aici, nu înai nte de a cita versuri scrise în 1936, cu trei ani înaintea fatalei reveniri în patrie – „ Privind frunzele cum zboară/ și cad pe pietrele reci/ vor fi duse apoi mai departe/ tabloul se termină aici/ Gândesc, oare cui să-i mai placă/ privirea mea tristă, tăcând/ de parcă aș fi eu o frunză/ rugina mă-mbracă blând”. Nu este, cred, forțată o comparație între sensibilitatea Marinei Țvetaeva și a lui M. Blecher, acesta din urmă fiind și extrem de suferind fizic ( tuberculoză a oaselor) . Țvetaeva a trăit cu 20 de ani mai mult, dar în sufletul ei a purtat permanent suferința condiției umane, conștiința efemerității în fața minunilor unei naturi veșnice, în fața unei Dumnezeu veșnic, dar care vorbește numai prin profeți și artiști. Marina Țvetaeva a fost una dintre aleșii Domnului.
autor Boris Marian
Comentarii oprite
Pianistul, compozitorul Dan Mizrahi
În dimineaţa zilei de 25 februarie 2010 s-a stins din viaţă , în urma unei suferinţe îndelungate, prestigiosul pianist şi compozitor Dan Mizrahi. S-a născut la 28 februarie 1928, a început să studieze muzica la vârsta de patru ani, a fost primit la Academia de Muzică din Bucureşti ( Conservator) când nu împlinise încă nouă ani, era un copil minune, dar legile rasiale l-au oprit la începutul unei cariere strălucite. În 1941 pleacă în Palestina, aflată sub mandat britanic, studiază la Academia de Muzică din Ierusalim, o absolvă în 1945, când revine în Bucureşti, continuă studiile la Conservator, absolvindu-l în 1948, cu nota maximă. Între anii 1951-1953 este deţinut politic, din cauză că se întâlnise cu familia ambasadorului Statului Israel la Bucureşti, pe care o cunoştea din timpul şederii în Palestina. Este eliberat şi la 30 ianuarie 1954 este solist la Ateneu la un concert dirijat de Sergiu Comissiona, căruia i-a purtat o recunoştinţă vie şi l-a omagiat, când acest s-a stins din viaţă, în străinătate, în anul 2005.Tot în 1954 el susţine un concert cu muzică de Gershwin, eveniment inedit pentru România, unde compozitorul nu era decât foarte puţin cunoscut.
Muşcata, artist Aurelia Chiruautor Boris Marian
Comentarii oprite
Fericirea şi omul negru
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito cu părul şaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n pustiul Goshen, zâmbeşti ca un prunc înaintea descătuşării din vis, zadarnic aş vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis, în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind, îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele –jind.
Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viaţa mea trecută e numai un generic, viaţa mea viitoare, un astru-n întuneric, viaţa mea e-o boală, ea pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un şarpe din versuri să m-alinte, îţi aminteşti, iubito, pe când erai regină şi în întreg regatul doar noi eram lumină?
Am fost bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse cu lacrimi diamantine.
autor Boris Marian
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito cu părul şaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n pustiul Goshen, zâmbeşti ca un prunc înaintea descătuşării din vis, zadarnic aş vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis, în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind, îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele –jind.
Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viaţa mea trecută e numai un generic, viaţa mea viitoare, un astru-n întuneric, viaţa mea e-o boală, ea pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un şarpe din versuri să m-alinte, îţi aminteşti, iubito, pe când erai regină şi în întreg regatul doar noi eram lumină?
Am fost bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse cu lacrimi diamantine.
autor Boris Marianhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Norman Manea și temele obsedantului secol
Norman Manea este un „copil” al secolului XX, a trecut prin barbaria Transnistriei, a trăit sub regim totalitarist comunist, a cunoscut la o vârstă matură Vestul, acum lucrează ca un sculptor la opera sa.
Recenta apariție la HASEFER a volumului ”Lapte negru” ( antologie de articole) ne duce cu gândul la un alt scriitor, un mare poet, Paul Celan, cu celebrul său poem „Todesfuge”, laptele negru fiind emblematic pentru Holocaust. Scriitorul, un laureat al multor premii, a vizitat de curând, a zecea oară , poate, .țara de origine, de unde a plecat spre finalul dictaturii lui Ceaușescu, își începe cartea cu o temă gravă – ” Ce înseamnă să fii evreu”. De la Jakob Wassermann și cu mult înainte, această întrebare și-au pus-o mulți intelectuali evrei din Diaspora, care nu vorbeau și nu vorbesc nici ebraica , nici idiș sau ladino , nu sunt religioși, dar simt „evreiește”. „Scriitorul se legitimează prin opera sa”, afirmă Manea, ceea nu poate fi contrazis.
Multe texte au apărut în diverse publicații americane și europene, au fost susținute în conferințe. Volumul are un aer de prospețime prin acuitatea și franchețea cu care se exprimă Manea. El nu uită să amintească nici de clasicu Șalom Alehem, nici de lumea contemporană. Șalom Alehem este adus în scena publică de azi( „Râsu – plânsu”) Este evocat martirul, scriitorul și artistul Bruno Schulz, ucis de o patrulă germană, în Polonia. Urmează un alt martir, al istoriei secolului XX, Mihail Sebastian, așa numitul ( de Marta Petreu) „ucenicul” lui Nae Ionescu, un martor al persecuțiilor rasiale, mort prematur într-un accident stupid, în mai 1945. „Holocaustul și literatura” este reluarea unui articol pe care l-am citit cândva, prin anii 80, în REVISTA CULTULUI MOZAIC, completat acum cu noi informații și cu două alte articole – „Posibilități și limite ale iertării”.și „Monumentele rușinii”. Este vorba de contribuția unor scriitori din Germania la dezbaterea legată de Holocaust. Paleta de preocupări ale lui Manea cuprinde de asemenea scrieri ale lui Danilo Kis, scriitor originar din Serbia, Imre Kertesz, Saul Bellow cu care a fost prieten ( a publicat dialogurile cu acesta), dar marea pasiune a scriitorului este Kafka. S-a scris mult despre praghezul care a ajuns o emblemă a literaturii alegorice, un vizionar ( cu voie, fără?) al nenorocirilor ce aveau să se abată asupra lumii după moartea sa ( 1924). Norman Manea și-a ales un model pe măsura ambițiilor sale scriitoricești. Îi dorim succes.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Recenta apariție la HASEFER a volumului ”Lapte negru” ( antologie de articole) ne duce cu gândul la un alt scriitor, un mare poet, Paul Celan, cu celebrul său poem „Todesfuge”, laptele negru fiind emblematic pentru Holocaust. Scriitorul, un laureat al multor premii, a vizitat de curând, a zecea oară , poate, .țara de origine, de unde a plecat spre finalul dictaturii lui Ceaușescu, își începe cartea cu o temă gravă – ” Ce înseamnă să fii evreu”. De la Jakob Wassermann și cu mult înainte, această întrebare și-au pus-o mulți intelectuali evrei din Diaspora, care nu vorbeau și nu vorbesc nici ebraica , nici idiș sau ladino , nu sunt religioși, dar simt „evreiește”. „Scriitorul se legitimează prin opera sa”, afirmă Manea, ceea nu poate fi contrazis.
Multe texte au apărut în diverse publicații americane și europene, au fost susținute în conferințe. Volumul are un aer de prospețime prin acuitatea și franchețea cu care se exprimă Manea. El nu uită să amintească nici de clasicu Șalom Alehem, nici de lumea contemporană. Șalom Alehem este adus în scena publică de azi( „Râsu – plânsu”) Este evocat martirul, scriitorul și artistul Bruno Schulz, ucis de o patrulă germană, în Polonia. Urmează un alt martir, al istoriei secolului XX, Mihail Sebastian, așa numitul ( de Marta Petreu) „ucenicul” lui Nae Ionescu, un martor al persecuțiilor rasiale, mort prematur într-un accident stupid, în mai 1945. „Holocaustul și literatura” este reluarea unui articol pe care l-am citit cândva, prin anii 80, în REVISTA CULTULUI MOZAIC, completat acum cu noi informații și cu două alte articole – „Posibilități și limite ale iertării”.și „Monumentele rușinii”. Este vorba de contribuția unor scriitori din Germania la dezbaterea legată de Holocaust. Paleta de preocupări ale lui Manea cuprinde de asemenea scrieri ale lui Danilo Kis, scriitor originar din Serbia, Imre Kertesz, Saul Bellow cu care a fost prieten ( a publicat dialogurile cu acesta), dar marea pasiune a scriitorului este Kafka. S-a scris mult despre praghezul care a ajuns o emblemă a literaturii alegorice, un vizionar ( cu voie, fără?) al nenorocirilor ce aveau să se abată asupra lumii după moartea sa ( 1924). Norman Manea și-a ales un model pe măsura ambițiilor sale scriitoricești. Îi dorim succes.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Henri Zalis – critic şi istoric literar de anvergură
O nouă apariție – ” F.Aderca –un destin în contrapunct”
Născut la 25 mai 1932, Henri nZalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care mai păstrează cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu volumul „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( are o bună priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În 1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de „Valorizări” ( la Ed. Hasefer, o completare la lucrarea anterioară) .
Henri Zalis şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă), poezie („Acoladă”), literatură de călătorie, memorialistică.
La editura HASEFER a apărut recent un nou studiu ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg). Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca frumoase cuvinte – „Prototipul scriitorilor din familia spirituală a lui Heine, discipol el însuși al Regelui David și al lui Voltaire”, iar Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost scriitorul de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei generații literare”, „în numele realismului crud”, „revoltatul tragicomic”, ș.a.
Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”. În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca a fost și un bun reporter literar, interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura Hasefer în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al acestuia. Se apropie semicentenarul morții lui Aderca, îi cinstim memoria și totodată felicăm pe H. Zalis pentru inițiativă.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Născut la 25 mai 1932, Henri nZalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care mai păstrează cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu volumul „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( are o bună priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În 1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de „Valorizări” ( la Ed. Hasefer, o completare la lucrarea anterioară) .
Henri Zalis şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă), poezie („Acoladă”), literatură de călătorie, memorialistică.
La editura HASEFER a apărut recent un nou studiu ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg). Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca frumoase cuvinte – „Prototipul scriitorilor din familia spirituală a lui Heine, discipol el însuși al Regelui David și al lui Voltaire”, iar Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost scriitorul de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei generații literare”, „în numele realismului crud”, „revoltatul tragicomic”, ș.a.
Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”. În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca a fost și un bun reporter literar, interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura Hasefer în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al acestuia. Se apropie semicentenarul morții lui Aderca, îi cinstim memoria și totodată felicăm pe H. Zalis pentru inițiativă.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni
Traduc, pentru cei care nu cunosc versul lui Horațiu – Eheu, cum trec de repede anii, Postume ( un amic al poetului). Voi scrie despre relația dintre tineri și bătrâni, din păcate m-am încadrat benevol în categoria bătrâni din două motive- nu am murit mai tânăr, iar azi aud prea..des..adresări..referitoare..la..vârsta..mea.
Nu sunt un predicator, nu voi cita din Decalog, respectă pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989
a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus nimic nou în educația de bază, dimpotrivă, dar atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.
Tinerii din 1989 au azi în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.
artist Nick Sava, Porti
În domeniul literar și artistic, dar și în cel științific situația celor în vârstă este la fel de tragică, generalizând, ca pentru toți pensionarii modești. Ați auzit de cazul chirurgului Pesamosca, o somitate care , ajuns pensionar cu o mie de lei pe lună, trăiește într-o cameră de spital? Nu mai are spațiu. A salvat mii de oameni, acum nu mai are spațiu.
Sunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio, desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”. Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal, ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun
Sexul, etnia, trecutul securist, fie el inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA a fost pedepsirea celor care propagă idei, simboluri ale extremismului politic fascist sau comunist, dar în special fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!
NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să nu vedem în fruntea țării tineri legiponari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de sâsâitul de Ion Cristoiu, aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă. O, Tempora!!!
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Nu sunt un predicator, nu voi cita din Decalog, respectă pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989
a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus nimic nou în educația de bază, dimpotrivă, dar atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.
Tinerii din 1989 au azi în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.
artist Nick Sava, PortiSunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio, desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”. Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal, ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun
Sexul, etnia, trecutul securist, fie el inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA a fost pedepsirea celor care propagă idei, simboluri ale extremismului politic fascist sau comunist, dar în special fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!
NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să nu vedem în fruntea țării tineri legiponari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de sâsâitul de Ion Cristoiu, aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă. O, Tempora!!!
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Critica literară pe Net
Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți, așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de condeir, prea naiv și vulnerabil să nu se … prindă, că jocul de-a hai să fim mari cel puțin pe site are regulile lui nescrise.
Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu s-ar îmbolnăvi de ciudă în fața sentințelor emise de unii maeștri, ca și de ucenicii lor gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.
artist Natalie Schor
În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile typo, adică de tastare, sunt de acor cu evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și lipsă de har, domeniu foarte hazardat, am să și spun de ce. Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără motor. De la sublim la ridicol este un pas, a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.
Critica serioasă nu se bazează numai pe gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară. Nu toți agrează , de pildă, ce scriau Valey, Jarry, Breton, Tzara, Urmuz, Joyce, Eugen Ionescu, ca să nu înșirui sutele de moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.
Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin Labirintul minotaurului.
Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez, florile să crfească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi grădina, adaug eu.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu s-ar îmbolnăvi de ciudă în fața sentințelor emise de unii maeștri, ca și de ucenicii lor gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.
artist Natalie SchorCritica serioasă nu se bazează numai pe gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară. Nu toți agrează , de pildă, ce scriau Valey, Jarry, Breton, Tzara, Urmuz, Joyce, Eugen Ionescu, ca să nu înșirui sutele de moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.
Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin Labirintul minotaurului.
Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez, florile să crfească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi grădina, adaug eu.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Marțianul imaginar și real
Puțini s-au ocupat cu imaginea marțianului în cultura lumii. Prin 1905, un pictor l-a înfățișat șezând pe o stradă, nu se știe din ce oraș, apoi, un alt tablou datând din 1918, ne arată un alt marțian în aceeași poziție. Apăruți în grupuri izolate, cu secole în urmă, ei au fost tolerați la început. Este drept că unele state le-au impus plata unor impozite. De unde aveau bani, nu se știe. Literatura i-a ocolit, s-a creat un tabu – tema despre marțieni. Desenatorii au fost mai puțin reticenți. Nas de sileni, de fauni, buze groase, urechi mari, clăpăuge. Dar nu semănau cu caprele, țapii. Caricaturiștii au încercat, fără succes să-i înfățișeze, nimeni nu știa exact ce înseamnă „tipul marțian”. Unii i-au comparat cu franțujii, italienii, grecii, turcii, nici vorbă. A apărut o carte în care se cerea nimicirea lor. Măștile de carnaval încercau să redea chipul de marțian. Niște militari beți au prins doi marțieni și au încercat să le taie bărbile. A fost imposibil, bărbile erau din sârmă foarte rezistentă. Militarii au simțit chiar o furnicătură în braț, ca de curent electric. Au fost descoperiți marțieni cu pistrui, alții cu părul roșu. S-a răspândit zvonul că erau murdari, că miroseau a ceapă și usturoi. Total fals.
artist Ovidiu Nuţă, Pseudogeomanticus Mirabilis2
Un cercetător a stabilit că mirosul era de chimicale. Marțienii erau produse de sinteză. Aveau familie, soție, copii. Ciudată era contradicția dintre imaginea marțianului murdar și puturos și marțianul inteligent, cuceritor al Planetei. Aveau și o muzică oarecum ciudată, amintind de dansurile antice, orientale. Înmulțindu-se , a fost nevoie de semne distinctive, pentru ca pământenii să nu se împerecheze cu marțienii. De ce? Nu știa nimeni. Ar fi fost interesant ce ar fi ieșit dintr-o căsătorie mixtă. De fapt ele deja existau, dar nu se știa exacxt care cu cine. Marțienii începuseră să semene cu pământenii. Erau negustori, meseriași, bancheri. În armată nu erau primiți, era mai bine, mai sigur. Unii s-au făcu cârciumari. Se spunea că toarnă apă cu acid sulfuric în țuică, dar nu s-a dovedit. Înainte de apariția automobilului, marțienii erau căruțași, s-au găsit desene și tablouri în ulei cu marțieni-vizitii. Mai ciudat, au existat marțieni ciobani, marțieni agricultori. Se spunea că sunt vicleni, lași, nu s-a dovedit. De fapt, între pământeni sunt și acum destui vicleni, lași, buni, răi. Au apărut și marțieni surzi, orbi, bâlbâiți, de te mirai, ce naiba au venit pe Pământ, când puteau sta bine pe planeta lor roșie. Cum deosebeai un marțian de un pământean? Greu, dar se putea face o deosebire. Nu una, o mie.
În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala. Unii au vrut să-i trmită în iad. Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă, împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de ritualuri groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările. |Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi, pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce? Voi nu erați când s-a mânuit lumea. Ce spui, bre? Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.
Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni. Unii spun – să-l ia dracului de Pământ, plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
artist Ovidiu Nuţă, Pseudogeomanticus Mirabilis2În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala. Unii au vrut să-i trmită în iad. Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă, împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de ritualuri groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările. |Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi, pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce? Voi nu erați când s-a mânuit lumea. Ce spui, bre? Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.
Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni. Unii spun – să-l ia dracului de Pământ, plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Exupery/Poeme diavolești/La început Dumnezeu a făcut poezia /Prea multe Satane
Exupery
De prea mult timp am văzut mila rătăcindu-se.
Marinarul spuse – am trăit degeaba,
deși am văzut întreaga lume.
Caravanele aduc unguente pentru inimă.
Cerșetorul își arată cu mândrie rănile .
Nu există singurătate pentru morți.
Unii își incendiază propria casă,
Doar se schimbă ceva.
Agonia, clătinarea conștiinței.
Poți avea sânge de vultur?
Cine fură aurul nisipurilor,
Strălucirea deșertului?
În cenușă totul devine egal.
Dar, nu voi uita niciodată
Prima noapte de dragoste.
Poeme diavolești
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
La început Dumnezeu a făcut poezia
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Prea multe Satane
Prea multe Satane
S-au adunat în jur,
Când ți-este greu
Să nu mai cauți
Prieteni,
Încearcă să te regăsești
Pe tine ca prieten,
În tine este tot ce ai pierdut.
Cică niște cronicari..
El este compus doar din ochi.
Apoi vine Dumnezeu și se uită
Cu ochi reci la tot ce se-ntâmplă,
Gânditor, pleacă.
Sângele argintat cu stele.
Primăvară plină de sânge,
Vară parșivă, toamnă cu plozi mulți,
Iarna Satanei.
Crimele au fost reținute pe retină.
Marea cea palidă, culori cadaverice,
Iar eu, ca Ulise pe-o stâncă,
Aștept salvatoarea corabie.
artist Manuro Artis
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
De prea mult timp am văzut mila rătăcindu-se.
Marinarul spuse – am trăit degeaba,
deși am văzut întreaga lume.
Caravanele aduc unguente pentru inimă.
Cerșetorul își arată cu mândrie rănile .
Nu există singurătate pentru morți.
Unii își incendiază propria casă,
Doar se schimbă ceva.
Agonia, clătinarea conștiinței.
Poți avea sânge de vultur?
Cine fură aurul nisipurilor,
Strălucirea deșertului?
În cenușă totul devine egal.
Dar, nu voi uita niciodată
Prima noapte de dragoste.
Poeme diavolești
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
La început Dumnezeu a făcut poezia
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Prea multe Satane
Prea multe Satane
S-au adunat în jur,
Când ți-este greu
Să nu mai cauți
Prieteni,
Încearcă să te regăsești
Pe tine ca prieten,
În tine este tot ce ai pierdut.
Cică niște cronicari..
El este compus doar din ochi.
Apoi vine Dumnezeu și se uită
Cu ochi reci la tot ce se-ntâmplă,
Gânditor, pleacă.
Sângele argintat cu stele.
Primăvară plină de sânge,
Vară parșivă, toamnă cu plozi mulți,
Iarna Satanei.
Crimele au fost reținute pe retină.
Marea cea palidă, culori cadaverice,
Iar eu, ca Ulise pe-o stâncă,
Aștept salvatoarea corabie.
artist Manuro Artis
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Capcanele, fericirea și omul negru
Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că nu al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că ești prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca și Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se interesează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul să-și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
artist Aga Lucia, Eu si cu tine
***
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
artist Aga Lucia, Eu si cu tineÎnverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Naufragiatul şi victoria sa
Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile? Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul cum pluteşte cu vioara sub bărbie, stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva. De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă, cerul coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.
artist Constantin P. Popescu, Drum de apă
Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.
Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am. Bietul Cioran, ce mult se înșela. Divaga în neant.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
artist Constantin P. Popescu, Drum de apăSărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul ţi se deschide, ca haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.
Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul secolului XXI. O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am. Bietul Cioran, ce mult se înșela. Divaga în neant.
Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul? Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire. Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Am să dispar
Îngrijorat pătrunde sunetul
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.
Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?
Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?
Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?
Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.
O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.
E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Jules Perahim cel cu nume de flori
Perahim în ebraică înseamnă flori, iar artistul Jules Perahim și-a transpus numele de Blumenfeld în limba strămoșilor. Născut la București,la 24 mai 1928, a studiat pictura cu maeștrii Vermont și Costin Petrescu. Colaborează la revista avangardistă UNU, în anul 1930, apoi la revista ALGE, alături de scriitorii Baranga, Gherasim Luca, Sesto Pals, Paul Păun, ș.a. Criticul Lucian Boz îl elogiază, la fel ca pe Victor Brauner. Are prima expoziție personală în 1932, la București, în 1938, la Praga, ilustrează cărți ale lui Blecher, Voronca, Sașa Pană. În anii războiului se află în URSS, revine în 1945. În 1958 expune la Milano, apoi la Lipzig,multe alte porașe europene, contribuie la decorarea casei Drepturilor Omului de la Geneva. În 1969, expune la Ierusalim , se stabilește la Paris. Este susținut moral de Marina Vanci, bine primit de diverși proprietari de galerii și colecționari cunoscuți, se scriu eseuri, studii despre arta sa. În România este cu obstinație ignorat. |O viață plină de realizări artistice remarcabile, aprecieri, participări la Roma, în alte orașe, inclusic la Tokyo.
JULES PERAHIM, PAYSAGE TRAVERSE D’INCANTATIONS, 1986
La finele lunii octombrie 2010 s-a deschis la București o expoziție personală, în apropierea Pieții Dorobanți. Coloritul este exuberant și totodată rafinat, desenul fin, de maestru ( a fost și un grafician desăvârșit),în maniera surrealistă. Influența artei africane( a vizitat continentul negru) se remracă în TOTEM ( litografie, 1990), alte lucrări, apoi are o serie ALFABETUL EBRAIC, PASĂREA VERDI (1970), REVOLTA IMPOSIBILĂ, VICTORIA..INEVITABILULUI, ( amintind de Chirico), METAMORFOZE, GHICITUL ÎN BOABE DE CAFEA, ECOUL, CONFLICT, Ș.A. Cubismul, Picasso, Dali, arta naivă a lui Rousseau–Vameșul, toate aceste influențe vremelnice se regăsesc într-un amalgam bine asimilat și redat cu personalitatea lui Perahim. Un mare artist.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
JULES PERAHIM, PAYSAGE TRAVERSE D’INCANTATIONS, 1986
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Elitism, meritocrație, mediocritate
Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă – domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.
artist Maria Crângaşu, Soap Opera
Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze|). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă – domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.
artist Maria Crângaşu, Soap OperaCiudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze|). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatrăhttp://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr
Comentarii oprite
Tristețea ca o lovitură sub centură…
Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi arăţi,( sic), aşa a zis, ca un scârţâit de osie; mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este Gregor Samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş. Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu, înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
artist Aurelia Chiru, Floarea soarelui
Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş. Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu, înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.
artist Aurelia Chiru, Floarea soareluiFără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.
autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră
Comentarii oprite
Arhive
Proiectul Cititor de Proză – Republica artelor:
- 100,858 urme pe faleze
Autorii publicati :
Arhiva revistei lite…
My Blog
Asociatia Clubul "EXPRESIA IDEII "…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)