Blestem și
izbăvire
G. a cunoscut Moartea la vârsta de șase ani. Deși se spune să
nu temei de moarte, el a rămas toată viața un ipohondru nelecuit. Când a auzit că un băiat din
vecini, adolescent, a murit de o boală gravă
la plămâni, a rămas cu dureri în piept ani mulți. De altfel a și făcut o pneumonie
în primul an de facultate, dar vom reveni. Ne întoarce în anul 1947, pe Bulevardul
Al. I. Cuza, lângă Gara de Nord. Pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu
prietenii, o femeie ceva mai în vârstă, cu o broboadă pusă strâmb pe cap, a
ieșit clătinându-se din crâșma de peste drum. Beată, bolnavă? Copiii s-au
repezit la ea cu țipete și râsete,
femeia a grăbit pasul și s-a ascuns într-o curte. După circa o oră, în fața
porții pe unde intrase, femeia s-a
adunat lume. Mirosea fetid a gunoi
nestrâns, iar biata femeie zăcea fără suflare, palidă. Murise. G. a simțit un
gol în stomac, o greață necunoscută, moartea era însoțită de acel miros
imposibil. Au trecut ceva ani, într-o dimineață sună telefonul, foarte devreme,
o voce nu prea cunoscută în receptor îi spune – „A murit tata”. „Ce tată? Tatăl
mei trăiește ”. „ Nu, bunicul tău”. G. nu prea îl cunoștea bine pe bunic,
acesta locuia la Rădăuți, nu l-a impresionat vestea. Mai rău a fost când a
murit chiar tatăl său, după alți câțiva ani. A venit seara, acasă, de la o ședință, a căzut pe podea și dus a
fost. Atac cerebral. Partidul a hotărât să-l incinereze. Cu protocol, cu cântece
revoluționare, Balada lui Porumbescu și în final, „ Porniți înainte, tovarăși”. G. nu a putut să plângă, se freca la
ochi doar. Se gândea unde putea să se ducă tatăl său. El a crezut mereu în
viața de apoi, de când era copil, o vecină , foarte bisericoasă, cu care rămânea
G. când mama sa era la Radio, unde a lucrat o perioadă, îi povestea de îngeri, Dumnezeu, multe alte
povești, toate întipărite în mintea copilului. A păstrat esențialul. Totuși a
avut un șoc când a aflat de la mama sa că tovarășul Lenin, despre care se tot
spunea că „trăiește”, murise de mult. Când
a murit și Stalin, moartea acestuia a coincis cu moartea bunicului, efectele
celor două evenimente anulându-se reciproc. Au mai trecut ceva ani, în primul
an de facultate s-a decis să facă revelionul în Bucegi, cu prietenii, erau și niște fete de la Universitate – Filozofie,
un grup mare al ONT-ului. Pe drum i-a prins un viscol năpraznic, au ajuns cu
greu la cabana Caraiman. A doua zi era o liniște ca la Polul Nord. Departe se
vedea pe cărare, un punct negru. Cineva
i-a spus că este un mort. S-a dus să cerceteze. Era cadavrul unui turist, avea
ochii de sticlă, mai avea în spate un rucsac enorm , plin cu sticle și sifoane.
S-a făcut anchetă, problema era că fata cu care se împrietenise avea mâna complet degerată, așa că la
întoarcerea în București s-a internat la Spitalul studențesc. G. a vizitat-o ,
dar tușea și ceva febră. Totuși a condus fata la o plimbare
în Herăstrău, ceea ce a avut ca urmare o internare de urgență la același
spital. O veselie, atunci când ai de a face cu studenți. Fiecare cu altă boală
și alte obiceiuri. L-a cunoscut pe fiul preotului Mihai Avramescu, evreu convertit,
cunoscut în literatura absurdă, ca și pe nepotul lui Ionel Perlea. S-a tratat
de plămâni doi ani, cu internări la sanatorii. Era să piardă anul prim, dar profesorul
de desen industrial, Mircea Iorga, fiul istoricului cunoscut, l-a îndrăgit și
l-a trecut la examen. Viața de student
nu i-a dat răgazul să mai cugete asupra bolilor și morții, înmormântările
oficiale nu l-au impresionat defel – Sadoveanu, Groza, Dej, ș.a. La Moscova l-a
văzut pe Lenin( sau bucățica vizibilă, era un cap mic, contractat de fenol și
un piept îngust) , în Mauzoleu, semăna cu Crematoriul Cenușa. S-a angajat la o întreprindere,
după absolvire, iar un coleg a murit în fața lui, alergând după un autobuz.
Atac de inimă sau cerebral, moarte rapidă. Apoi, bunica, venită la București să-și
trăiască ultimii ani cu copiii și nepoții lor, ea care nu știa că tatăl lui G.
nu a fost înmormântat după tradiție, a căzut victimă unui accident banal de automobil.
Am vizitat-o la spital, repeta cuvântul Ficus, nu știa bine românește, îl căuta
pe unchiul meu, al doilea fiu, după tatăl lui G. Moartea a mai dat târcoale, G. s-a îmbolnăvit
grav pe când era în vârstă de 46 de ani, a tot amânat controlul medical, apoi
nu s-a mai putut abține, frica a fost învinsă a intrat pe mâna doctorilor și a
scăpat. Un mare avantaj a fost vizita în Israel, una dintre țările cele mai
interesante, sub aspect istoric, din lume.
O mătușă locuia pe la marginea Ierusalimului, în fostul cartier german (
au fost coloniști germani veniți înainte de primul și de al doilea război
mondial) . O stradă ce mirosea a jasmin, adică iasomie, dar era un parfum paradisiac.
Deși se simțea groaznic, avea un puseu de diabet provocat de cortizon, ca și o
criză hepatică , abia se ținea pe picioare, Domnul, așa s-ar spune, i-a dat
putere. A văzut tot ce se putea vedea mai interesant în Canaanul biblic. Întors
la București în ajunul loviluției din decembrie 1989, a văzut la televizor uciderea dictatorului C. și a soției sale, un
spectacol oribil, la fel de urât ca decapitarea
prizonierilor de către ISIS,
acum. Nu îl iubea defel pe dictator, dar era vorba de un om, oricare. Ultima întâlnire cu moartea a fost cea a
mamei sale. A vizitat-o într-o vineri, iar după patru ore i s-a comunicat la
telefon că mama sa a murit. A doua zi a mers să
ia actele, la morgă, cadavrele mamei și al poetului Marin Sorescu erau
alături. Stranie coincidență. Nimic de adăugat. Izbăvirea de moarte? Numai
scrisul.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu