Exilul cuvântului

Exilul cuvântului

E
(proză poetică)
                Lui Andre Neher, acest compendiu

Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului,
Creațiunea înseamnă tăcere,
Supunerea celui nesupus,
Zicere fără contrazicere,
Emergența tăcerii,
tăcerea în aventură,
iubitele mele, Ruth și Esthera,
Iosif cel vândut ca sclav,
Complotul nereușit al lui Iov,
Autoînvinovățirea ca formă de lașitate,
Culorile vidului,
Tăcere nocturnă-tăcere mortală,
Les fleurs du mal,
Misiune și promisiune goală,
Dialog fals și un duet lamentabil,
Culegătorul snopilor uitați,
Cuvântul spus în pianissimo,
Purtătorul neantului,
Fraternitatea fratricidă,
O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului,
Violența tăcerii,
Cuvântul ce astupă adevărul,
O a treia dimensiune – lăcomia,
Dumnezeu își asumă toate riscurile
Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită,
Istoria ca improvizație,
A spera înseamnă a te sacrifica,
Iona, bufonul tragic,
Vorbele de prisos produc ravagii,
Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului,
Poți spune DA tăcerii?
Obscenitatea viitorului,
Vorba cioplește existența,
Iluzia non-violenței,
Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu,
Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri,
Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea,
Riscurile Genezei și Exodului,
Posibilul corectează realitatea,
Multe altele, nespuse.

Din amintiri tăcute,
Din maronii cucute,
Pornim în pași prea mici
Spre Greenwich.
Căutări, căutări pe alte mări,
Zăpezi topite în amiezi,
Un dram de minte, Doamne, dă-mi,
Cu ochii muți cum e la struți,
Ucidem versuri și eresuri,
Petrecem iarna –n Viena gri,
Unde imperiul se sfârși.
Stau într-o salcie, privesc
Cum trece-n ritm împărătesc
Un ofițer stresat de glonț,
Ninive – pasăre cu clonț,
Ea-și curăță în rana mea
Ce a mâncat la cherhana,
Iar dincolo umbrele trec
Printr-un contrast, un turc și-un grec.
Altă iubire noi căutăm
În orășelul North-Helăm.

Laudă Poesiei

 

„O , ești frumos, cum numai-n vis

Un înger se arată,

Dară,pe calea ce-ai deschis

n-oi merge niciodată”,

spunea iubita, ea era

frumoasă precum slova,

am sărutat-o ca pe-o stea,

cum astăzi – supernova,

ceva se termină, mai mor

și oamenii,  poeții,

alții se nasc din foc și dor,

cad munții și pereții,

oricât am aștepta, veneau

mereu alte iubite,

până la urmă Morgentau

a risipit ispite,

de-i tristă lumea, ne grăbim

să mai trăim oleacă,

prințesa mea, noi te iubim,

eu și urmașii-n veacuri.

 

S-au stins serbările în parc,

s-au demontat estrada, lacul,

băncile, oamenii-au plecat

și a murit copacul.

Doar visul meu cu tine-n timp,

Un infinit ne aparține,

Noi facem între noi un schimb,

Regatul meu unei regine,

Vezi artificiile pe cer,

Nu e nici noapte, nu-i nici soare,

Se cern atâtea primăveri,

Sărutu-l simt, adânc, cum doa

 

Cuvântul ca melcul

Cuvântul de fier nu mi-este prieten,
Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând,
Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace
În mine, durerea dormind în adânc.
Acidul cel tare așteaptă doar clipa,
Lumina se poate preface-n pârjol,
Primește-mi, iubito, alintul, sărutul,
Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol.
O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul,
Oglindă și stare, gâde, bufon,
Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul,
Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton,
Pot fi ca marea, umil ca pământul,
Primește-mă-n palmă ca pe duh,
Pot fi stejarul, pot fi și iarba,
Prin tine, din haos pot iară să

 

 

 

Întrebările

Mergeam pe un coridor,
Împăcat cu finalul,
Râdea o paiață, acolo, în poartă,
Ești trist? Mă-ntreabă moartea,
Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață
și-atât.

Cădeau frunze din Copacul Vieții,
Umbrele creșteau,
Unde erai, Daniel, unde erai?
Gurile celor ce cântau
Au fost astupate cu pământ,
Tu unde erai, Daniel?

Alături arde o lumânare,
Cu capetele ninse de ani, ei studiază,
Barba le ajunge la brâu,
Ei studiază cărțile vechi,
Străjuiesc Timpul să nu treacă,
Străjuiesc adevărul, dar care?
Fără barbă ar semăna cu niște copii,
Ochii lor privesc înlăuntru,
Pentru ca noi să privim. Încotro?

Nu te teme, și-a spus,
Vântul sorbea din căldura trupului său,
Nu te teme, și-a spus,
Vântul aluneca peste trupul
Sfârtecat de gloanțe.

Cine-i?

O șosetă albă, una neagră,
Vârfurile pantofilor aduse-n unghi,
avea ochelari, evident,
citea o carte despre ghivent,
avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop,
nu avea eclat, dar scria, dar dirija,
„Liliacul” compus de babacul.
N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza,
Era duce de Braganza,
Între Vucovar și Dubăsari
Era armăsar.

Adorm în troleibuz, visez,
Cum urc marmoreene trepte,
Castelul mă așteaptă, vienez,
Iar îl las să mă aștepte,
Sunt plin de decorații, Feldmarschal,
Arunc în jur priviri intimidante,
Dar o brunetă râde pe sub voal,
Îmi spune – rațiune, mergi andante,
și sus abia respir, încovoiat,
privesc la tronul gol, în catifele,
cobor la popa nan, doar am visat
că sunt în lumea ipocritelor livrele.

Cînd zbor cu avionul, vine un înger,
Îmi oferă un compot de iluzii,
vecina de pe șezlong nu mă recunoaște,
deși mi-a fost iubită fidelă,
avionul zboară în direcție inversă,
dinspre cer spre pământ,
abia aștept să dau un telefon,
„Ajungem în câteva secunde”,
Strigă pilotul Scaraoțki,
Stewardeza nefertiti,
Îmi dă o bomboană
Cu gust de varză murată,
”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina,
e galbenă a șofranul,
apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul
Ca dintr-o pasăre în zbor,
Un strigăt e-o sămânță-n cer,
De sus curg lanuri sângerii,
Iar pe pământ atâtea ruguri ard,
Atâția miei ce în zadar
Se roagă pentru milă,
În timp ce frigul cade ca o ghilotină
Peste grumazul florilor târzii.

Corabia a naufragiat de multe ori,
O nucă, poate-un om la reanimare,
Pe ducă sunt eroii,
Corabia coboară pe un singur drum,
Pe verticală.

E prea târziu să-ndrepți ceva,
Nu-i prea târziu să uiți
Se moare-n cărți, la cinema,
Iar unii mor desculți.
Ne-amestecăm cu viermi, furnici,
Cu frunze, pene gri,
E prea târziu să fiu aici,
E timp pentru a muri.
Prin scris nici nu trăiești, nu mori,
Dar te înalți de-atâtea ori.

Vorbele mele peste țări și mări,
Cum trenurile trec prin gări,
Cum păsările-n nori dispar,
Cum inima îmi bate rar,
Cum nu știu nici acum ce-a fost.
Cum nici viitorul n-are rost.
Și totuși noi trăim, iubim,
și totuși îngerii ne vin,
acest poem e-un strigăt mut,
din est în vest, din nord în sud,
un strigăt ce nu moare-n morți.
Bastilii cad, Înalte Porți.

Poemul Lautrec

Piciorul sus, aburi, alcool,
Puțin mărunt, gigant de-alcov,
Boemul trist, alt paradis.
În artă nu poți fi Nimic,
Mai bine zeu, decât mulți conți,
Un Dumnezeu de patru coți,
El a iubit pe cel căzut,
A ridicat în slăvi pe slut,
Mai bun ca el n-am prea văzut,
Poate că eu as fi trecut
Nepăsător, cum suntem toți,
O omenire de netoți,
Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț.
O lume râde, alții plâng,
Fără speranță, ochiul stâng
e-nvinețit de un amic,
în artă nu poți fi NIMIC.
Iar dragostea, pâș-pâș umbla
În patru labe, o cățea,
Toulouse-Lautrec ești un gigant
Într-un viitor rămas vacant.

 

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni,
Clipele erau rafale de mitralieră,
Amintirea, astăzi, este un monument tăcut,
Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?

Cel care plânge, cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste o groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc,
Nu au liniște, lacrimi de piatră,
Asprul pământ, fără glas se ridică statuia,
Ani și ani, dar nimeni n-o vede,
Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred.

Copiii au desenat, au putut desena,
Un fel de a glumi cu moartea,
Cum numai copiii pot glumi,
Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe,
Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer,
Nori albi, zâmbind ștrengărește,
Dar pe pământ nu vor reveni niciodată.

Chiar dacă scapi,
Chiar dacă vei povesti,
Nimeni nu te va crede,
Spuneau pietrele din pavajul
Careului de execuție

Apoteoza

 

Citesc versurile profesorului

în întuneric,

ele strălucesc ca niște ochi de pisica,

ca țigările unor  puști sub scară,

ca părul ielelor electrizat sub ramuri,

ca nucleele sub microscop,

ca urechile doamnelor la teatru,

ca submarinele ieșite din adâncuri,

aprind lumina și totul se risipește,

în fața mea sta mut - profesorul

************************

Numai copacilor morți le place focul,

spunea profesorul îngrijorat,

cineva  se uita la cer și deschise o umbrela înflorata,

un gând mărunt poate fi grădinar pentru întreaga lume,

cine ar putea reteza norii?

Profesorul lua o afina între dinți

și o strivi încet, auzeam geamătul mic al boabei,

apoi eliberarea din chinga circulară,

sângele ei de pui de balaur,

năvălind printre dinții puternici ai profesorului,

un fulger lovi conform celor spuse

un vârf uscat de copac

și focul ne lumina ca pe niște vase vechi de aramă.

************************************

Înainte de a muri sau de a pleca definitv

de la catedră, sufletul se îmbrățișează

cu trupul ca doi amanți, șopti profesorul

în stația tramvaiului trist care se apropia.

Ia-mi și mie un bilet, te rog, am avut și eu o iubită,

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

Câte dimineți cu aer rece și iarbă curată

au trecut peste noi de când orașul  Ur nu mai este?

Îl întreba pe profesor un cetățean care nu știa bine stațiile.

Nu le-am numărat, murmura el, Doamne, ce vorbiți?

Parcă nu ați fi Dumneavoastră.

I-am scuturat brațul, el s-a lăsat moale

Și atunci am observat că numai mâneca și haina

erau ale lui, restul - o grava confuzie.

Profesorul alerga pe lângă tramvaiul trist

și nu putea sa urce.

 

Nici viață, nici moarte

Nici viață, nici moarte,
Nimic nu e sigur,
șoptește profesorul,
are o unghie cât o mistrie,
și-o înfige în gât,
sângele, roșu binefăcător
se revarsă pe coridoare,
pe scările blocului,
mulți s-au înecat,
profesorul a scăpat
printr-o simplă intervenție.
Acum este paznic
La o grădiniță de copii,
E foarte mulțumit,
Dezleagă și cuvinte încrucișate,
Mănâncă gogoși,
Nu pune nici o întrebare,
Am încercat să-i iau un interviu,
m-a refuzat, ținea mâna în buzunar,
se observa că avea o unghie
sub formă de mistrie.

Picioarele soldatului

Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.

Sufletul

Stau morții-n găoace de lut,
Ca puiul cel nenăscut,
Apoi redevin atomi
În Cosmosul monoton.
Doar sufletul bietul de el,
Unde se duce, bleu-ciel?
Astfel, un corp fără corp,
Imagine pentru un orb.
Călătorind va intra,
Umbră-ntr-un vast cinema,
Culoare în visul incert,
Unde mă pierd.
Mă pierd și mă regăsesc,
Venind din periplul ceresc.

Un chip palid- aproapele

 

Înconjurat de o blană roșie,

Timid, neliniștit, arctic,

O silabă sfărâmă ghețarii,

Clipim, clipocim, caligrafiem.

Dispreț tăcut și resemnare tânără,

Suntem pe val, îmi face cu ochiul

Rechinul cu ochiul său metalic,

Che coltura, acul înțelegerii,

Pătrunde prin iris,  valurile se irosesc,

Un cadavru alb plutește în respectul tuturor.

Departe , norii se prăbușesc

Precum castelele medievale,

Strugurele  cuplării consangvine,

Sub borul pălăriei, sub faldurile rochiei,

Zâmbete false. De ce o fi astăzi

Chipul tău atât de palid?

 

Vis

Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă  Romeo and Juliet,
Declam, Thus with kiss I die.
Așa a fost.

 

Absurde

Câmp cu maci jur-împrejur,
Vântul bate în amurg,
Eu am părul tot mai sur,
Pe sub stele ape curg.
Tu eşti goală, eu alerg,
Eşti nebună, eu sunt bleg,
Vreau să spun ceva, încerc,
Suntem singuri, nu aleg.
Ne iubim că e prea larg
Spaţiul, prea e androfag,
Pe ocean aş fi catarg,
Eşti fragilă, eu sunt fag.
Astfel viaţa ne-a trecut,
În contract termenu-i scurt,
Cimitirul nu e mut,
Deşi mort, eu nu sunt surd.
………………………………………
Sunt paznic la castelul
Măriei Tale, Doamnă,
Împart bilete celor
Care doresc să doarmă
În braţele divine ale Măriei Tale,
Nu Ţi-am vorbit vreodată
şi nu Ţi-am stat în cale.
Sunt duhul Tău ce toarce
În Tine visuri roşii,
Să se desfete-n patul
Tău moale, ticăloşii.
N-am fost gelos, nici rece,
Doar paznic eu Ţi-am fost,
Cum să ridic privirea
La Tine, eu, un prost?
Ţi-am fost iubit odată,
În secolul trecut,
Acum fumez o pipă
şi mint că nu Te-am vrut.

Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte, centaure rănit,

Găsește piatra filosofală, iubirea,

Piticul roșu o ascunde, el nu cunoaște iubirea,

Cutia neagră ce a rămas pe fundul mării

Ne va spune cândva adevărul.

Din labirintul înghețat iese regina,

Bătrânul gringo vine s-o salute,

Deși nu-l lasă măscăricii,

Soarele-i gol,  spune domnișoara Dory,

Ea ne va dărui sărutul morții, cine știe?

Barbare insecte vor cuceri Capadocia,

Candizii dorm printre corbi și visează

Prea albe fecioare, Troia s-a dus în adânc

Din prea multă trufie, trădare,

Cucuta în doze mai mici nemurire aduce,

Râde bufonul, el este om, știe-l Domnul.

Voi visa fără grabă, te ridic cu brațe mereu renăscute,

O nouă lumină din ochii ce nu mai sunt orbi,

Iar vocea pe care nicicând n-o auzi,

Va fi lângă inima ta, cu ea se-mpreună

 

 

Trăiesc halucinant trecutul

Trăiesc halucinant trecutul,

Splendoare-n iarba amintirii,

Acea plăcere, freamăt, prime,

n-am fost amanți, noi am fost mirii,

urcăm în timp, ca-n spre-o cetate

care plutește-n neuitare,

noi vom fi doar cuceritorii,

nebănuite avatare.

Clipele triste, neîmplinite

Vor fi  acolo, dezvrăjite.

***

Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș,

Mă pierdeam,  încăperi, chei și uși,

Duduiau motoare, un oraș

Cu viteza unui cărăbuș.

Alergam dintr-un colț în altul,

Te zăream, te iubeam, am murit,

Numai tu, mai frumoasă la zenit,

Transatlanticul, de un ghețar, bum-bum.

Erai tu, erai tot ce trăisem  mai demult,

Te sărut, amintire, te ascult.

Iar sufletul nostru, ca un biet animal  domestic

Dărâmă, rupe totul

În interiorul nostru

Până în ziua când cineva deschide

Ușile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.

***

Pământul nu arde, e rece,

Numai ființele vii ard

Ca niște făclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard  precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, găsești în mine un rug,

Eu aud cum șoptești,

Focul arde, el arde, va veni și tăcerea

Pe-ntregul pământ,

Noi vom arde în stele,

Alături, pe rând.

 

Sub pod se zbenguie șopârle,

Obsesii, avataruri, repezi gârle,

Natura se ascunde-n noi,

Absurdul naște și eroi.

Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,

În fața ochilor se-ntâmplă o minune

Consubstanțială vieții, ne iubim

Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,

Avem același țel sfânt și frumos

Pe malul danubian, mai jos,

Călătorind mereu pe alt poem,

Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn.

 

Diptih con amore

 

Înainte de a deschide o carte,

Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,

Îi caut parfumul, urmele  altor parfumuri,

Apoi, o răsfoiesc încet, încet,

„Sunt o evidență luminoasă”,

Îmi spune cartea-femeie,

Cu voce joasă, plăcută,

Răsfoiește-mă încet, încet,

Uneori să te oprești  la un capitol,

Ai să observi că la sfârșit

Vom fi numai noi, doi.

 

Îmi place răcoarea din livezile de pruni,

Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,

Nu-mi place gripa, iubesc risipa,

Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,

 

Dar,

Există un dar plin de har,

Aș fi fericit să scap de obsesii,

De gândul la moarte și de profesii,

Iubesc și omul ce nu  are nimic,

Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,

Să fiu eu prosopul

Ce-ți mângâie oful.

 

Anarhia în stare pură

 

Prietenul îmi vorbește de libertate,

Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă

Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește

În mințile noastre, știm ce este un cățel,

Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,

Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,

Păstrez câteva viniete de melancolie,

Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,

Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,

Dar care  nu se trădează nicicum.

Ne lipsește, vorba lui Allen,

Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,

Poate și Dumnezeu

 

Piatră cu ochi

O piatră cu ochi
Se uită la mine,
Ea cunoaște liniștea,
Eu nu sunt de piatră,
Ea cunoaște limbajul ploii,
Eu sunt grăbit, deschid umbrela,
Ea a fost om, pe când eu
Eram piatră, astfel ne privim în secret,
Eu – o biată carne cu suflet, acolo,
Ca un câine credincios – sufletul.

Există?

Există și metastaza binelui?
Un trist centaur în pași de dans.
Iedera spune cuvintele sinelui,
În urechea mea stângă aud un balans.
Orchestra a tăcut prea devreme,
Mulți pentru glorie s-au bătut,
Triumful urcă precum un vierme,
Raiul a fost ridicat din lut.
Munții rumegă norii, sublimul,
Leul a fost cândva șobolan,
Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul,
Lasă-mi o porție de catran.
Tobele bat, trompetele sună,
Mergem voioși la carnaval,
Moartea are culoare brună,
Viața-i ascunsă-n recif de corali.

Chagall

Erau acolo tristeți și bucurii,
Ulițe strâmbe erau,
Vii între vii,
Oameni pluteau în aer, pe nori,
Stelele mai cădeau, albe culori,
Eu mai zăream, cumva, umbre târzii,
Mici croitori, coșari, viori viorii,
Cum i-arăta Chagall, melodios,
Parcă erau scrisori, albumul roz,
Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari,
Peste o mie de ani, din nou coșari?

Dar cel mai sus zbura mireasa mea.

Colind
Motto-

La un an cu sănătate,
Domn, Domn să nălțăm,
Să deschideți poarta casei,
Domn, Domn să nălțăm.
Să citească tot poporul,
Domn, Domn să nălțăm,
Să se bucure-autorul,
Domn, Domn să nălțăm

Mereu am fost sau nu am fost
Într-o căutare fără rost
A elixirului visat
De Eva, de Adam –bărbat,
Al frumuseții, tinereții,
Deși mă cam lovesc pereții,
Sunt beat de-o falsă nemurire,
Veșnic mireasă, eu sunt mire,
Să fie cerul gol, adânc?
Să fim noi singurul Pământ?
Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu ești ea.


O clipă am crezut că s-a oprit ceasul,
Ceasul a-ntrebat, care-i necazul?
Inima? Nu. Nervii? Ah, ah,
Îl înțeleg astfel pe Bach,
Nervii-s ca orga și clavecinul,
Nu apăsa tare, sublimul,
Doar din evlavie, șoaptă și rugă
Poate să nască, să se distrugă
Poate, sub degete boante și tari,
Iar tu, viața mea, poți să dispari.

De are vântul umbră și eu am,
Trecând peste podișul tibetan,
O, Sancho, ți-amintești orașul
Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul?
Un cimitir de cărți înspre Apus,
Pe unde - atlanții s-au pierdut, s-au dus,
Nu-i mică lumea, este chiar prea mare,
Iubirea nu prea-i la căutare,
De arcul-pasăre eu nu voi povesti,
Ne-am întâlnit definitiv, Marie, Marie.

Când ucizi un om cu vorba, cu gândul,
Nu poți ierta, te doare cuvântul,
Nu poți uita, te refuză pământul,
Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul
Care te poate aduce în rai,
Numai un suflet în tine să ai.

Romanță foarte târzie

Pe umărul stâng
O lacrimă plâng,
Pe umărul drept
Tot lacrimi deșert,
Dar tu spui numai nu
Sau răspunzi în doi peri,
Pentru tine eu vreau
Să urc azi în cer,
De acolo privind
Să-nțeleg de ce tu
Poți să spui mereu nu,
De ce nu te conving,
De ce-n viață omătul
și frigul domină,
de ce timpul ne mătură
cu-ntuneric, lumină
sau lumina e numai
în sufletul meu,
dacă eu nu am suflet,
mai avem Dumnezeu?
Ruga mea e-ndreptată
Spre cine, spre ce?
Ruginite cuvinte,
Le temps est passe!

Iubirea ca fiară

Motto - Bah, Bach și Offenbach
Flora-nflorită și mult des-florită,
Flora –un nume vechi, de elită,
Elice a inimii, trag cu putere
Doi cai dinamici, fac o avere,
Dinții pătrund cu cruzime în carne,
Dar pe sub dinți, viermele doarme,
El se mărește, devine balaur
și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc,
Ea se izbește de un copac
și se preface în tigru – gigant,
parcul, pe loc, devine vacant.
Aste minuni le-am văzut eu aseară,
Flora, alături, e dragoste - fiară.

De când nu-mi mai e frică de moarte ,
Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte,
Nu mă mai speria cancerul, SIDA,
Motocicleta, camionul, Astrida,
Astrida e numele bietei cățele
Care provoacă multe belele,
Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville,
Urlă-n spre lună c-un timbru viril,
Ronțăie stele, soare, comete,
Iar în oraș nu mai sunt fete,
lumea e-nsărcinată, așteaptă
luna a noua sau , poate pe-a șaptea.
Bate la miezul nopții un ornic,
Omul de treabă este și spornic.
Ornitoringul de vină e-n toate,
Asta citești în oricare carte.

Profet

Păsări și arbori, visuri și nopți,
Degete smulse, strivite de roți,
Harnic călăul spânzură, taie,
Are prieten doar o potaie.
El este Marele Inchizitor,
Nu are nume, numele mor,
Noapte, tăcere, de undeva
Spune trei vorbe o cucuvea.
Mult mai departe, în zări, un păstor
Își pregătește propriul viitor,
Fluieră-ncet, adună-n secret,
Domnul păzește pe noul Profet?

Cursa cu obstacole

Sar peste ani-garduri,
Uneori mă folosesc de aripi,
nu este ușor nici să zbori,
râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte,
se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat
când, aflat pe malul Styxului ,
am descoperit o sticlă,
în care se aflau
poemele mele necitite.

În viață treci prin toate culorile,
Moartea e gri, gorile și gloriile,
Încearcă să cânți mai simplu, mai clar,
Observi gângania din chihlimbar?
Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns,
Poetul privește prin Nepătruns,
Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne,
Un om între oameni, un pom între poame,
Iar fericirea rămâne în urmă,
Nu pot fi dejurnă, în turmă.

 

Adolescentul

Ziua-i masivă, albă şi rece
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Într-o oglindă ca ochiul de peşte
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

Ai spus

Ai spus
Ai spus că eu aș fi cel mai, cel mai,
Dar nu și ce, iar zilele se trec,
Acum e martie și vine luna mai,
Trec anii și se stinge-n cer un bec.
Interiorul redevine exterior,
Ce-a fost viață, astăzi e-un deșert,
Eu sunt oaza și de mine mi-este dor,
Tu, draga mea, o umbră în incert.
E bine să fii-n centru, dar nu ești,
Un pod pe care circulă furnici,
Pe care crește iedera-nverzești,
Iar dedesubt dorm vagabonzi-calici.

Trăiesc uimit că Domnul-Dumnezeu
Nu mă mai cheamă la un interviu,
Eu aș putea să-i spun ce-am spus mereu,
Că după moarte tot am să mai scriu.
Cu ce folos, mă-ntreabă-un trecător,
Ehei, prin scris respir ușor,
Tu ești reperul și de tine mi-este dor,
Dar tu nu știi, ca pasărea în zbor.
Ești fericită, nu-mi spune că-s trist,
Cunosc puterea de a fi, exist.

Bondar

Bâzâi ca un bondar de departe,
Dar nu te pot ține în brațe,
Cuvântul „aut” a dispărut,
Sunt în interiorul tău,
Precum Iona, ascultă,
O lume s-a năruit,
Nu-mi pasă, eu mă simt bine,
ca la mine acasă, îți aud inima bătând nebunește,
râzi, înțelegi ce se-ntâmplă?
Parcă sunt Nautilius plutind în interiorul tău,
Când mă vei naște?

Aici încep cu tine

Aici încep cu tine,
Apoi trec la mine,
Un tren cosmic
Circulă în vine,
La capătul Pământului
Tot noi suntem
Dincolo de el, tot noi.
Dar unde suntem noi?
Omniprezenți, omnipotenți
Ca Dumnezeu.
Nu greșim niciodată,
Nici răbdare nu avem,
Am umplut lumea de copii din flori.
Flori de nufăr, copiii sunt mereu umezi,
Ca niște flori.
Mai știi cum mă cheamă?
Cyrano, citește invers,
Pe tine te cheamă Alfa și Omega
și ne iubim.

Albastru de Baleare

Să fiu embrionul mai multor femei,
O mie de oameni mă iartă,
se spune că lichidul
e lacrima lui Dumnezeu,
iar tu Cain, Abel sau cum te cheamă
ai sorbit aceeași lacrimă cu mine.

Fără vicii nu am fi oameni,
Raiul s-ar prăbuși
În lipsa celor viciați,
Iadul ar fi neîncăpător,
O funie subțire
Ca firul de păianjen
Ne ține legați.
Un glonte-n tâmplă,
C est la morte,
Azi am fumat ultima țigară,
Ieri am sărutat ultima fată,
Nu de mult m-am lăsat de alcool,
dar viciul există ca șarpele,
cu un singur ochi,
să-l privim în ochi.

Incognito mergeam în Baleare,
Păream un prinț la mare depărtare,
Un manechin în plină disperare,
Implozie ce nu are căutare.

A ierta-iertare, crește iarba mare,
Vine din război carul cel cu boi,
Carul n-are roate, boii nu au coate,
Căruțașu-i mort, sus, pe capră-i Lord
Verde vârcolac, bun pentru spanac,
Pentru vrăji, vădane, nasc copii-n borcane,
Hei, opriți aici, strigă din bunici
Unul mai bătrân, că e slab și spân,
De unde venirăți, cine v-a adus?
Cine să-i fi spus?
Noi suntem iertarea,
Bubuie și zarea,
Tremură pământul,
Tace și cuvântul,
Vârcolacul sare  v-am adus iertare,
Ce batjocorire,
Ce mai plâns în lume,
Vorbele nu-s bune,
Unde e Iubirea?
Moare-n mănăstire.
Din două respirații cristaline,
Redeveneam copii, călini, căline,
Călugăr - prinț plecat  în Baleare,
Un abanos albastru, mările amare.

În somn și în nesomn

În somn și în nesomn ne legănăm,
Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus,
Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm.
Când soarele recade la apus.
Mestecenii copilăriei versuri spun
Din cartea lui Esenin, pe de rost,
Un paznic m-a bătut lângă un prun,
Decât deștept și bun, mai bine prost.
Viața-i neplăcere, prea mult chin,
Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt,
Există și dulceață în venin,
Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct.
Trăim în anarhia cu moroi,
Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit,
Ne-ajută mai puțină ură-n noi,
Un început de simpatie, chiar șoptit.

Nedivina comedie

În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinți ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tu, cel onorat cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba,
Tresaltă bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârâie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toți oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.
Adio poate fi odios, un cuțit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret și moartea peștelui agățat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanțe
Străpunge aerul cald.

Șalul

Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare,
Pe când bunica mea mergea la sărbătoare,
Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni,
Mari diplomați umblau în mâini,
Poeții erau regii, printre pictori
Erau Dali, Picasso, Brauner Victor,
Priveau de la nălțime, din Empire,
Făceau volute, curcubeie-n aer,
Iar harul poposea prin ateliere,
Cu Hemingway puteai să bei o bere,
Un înger blând venea în fiecare noapte,
Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.

Pantofii negri

Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ,
Unii vor spune că este o glumă proastă,
Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte
Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri,
Am coborât într-un cavou și am început plimbarea,
cineva m-a cam beștelit, așa e lumea,
altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort?
La colțul unei alei se discuta despre a treia cale,
Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica
Molcom cum este cu fericirea poporului,
A apărut Hitler, l-a tras de mânecă,
aveau ceva de pus la punct, să nu audă
bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit,
democrația este ceva inevitabil, zicea,
noroc că morții nu prea simt foamea,
nici case nu cer, cu salariile au răbdare,
de pensie nici nu poate fi vorba,
iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă,
se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea,
nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția,
am ieșit, mi-am scos pantofii negri
și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras
o dușcă de whisky, ai dracului politicieni,
nici sub pământ nu te lasă în pace.

Iarna

Iarna pare centrul luminii,
Urcă pe geam nervurile reci,
Uitarea se-așează, vin și străinii,
Vin sărind peste ziduri, poteci,
Liberi mor la nălțime cocorii,
Aripa lor este inima ta,
Lasă uitarea să sfarme norii,
lasă clepsidra să curgă în ea,
numai tu, chip fără nume,
tot mai revii, nu vrei să pleci,
iarna , coroană, albă minune,
iar pe geam – nervurile reci.

Și voi trăi

Motto- Și voi trăi în adâncă smerenie,
Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare
Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom.

Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit,
Iar soarele-i călâu și neguros,
Nu știm că-n toate traiul e finit,
Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros.
Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi,
Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim,
Citiți poemele lui Edgar Masters Lee
Sau mergeți la Săpânța-n țintirim.
Noi coborâm în marele Maelstrom,
Din domn în domn, din om în om.

În profil
Poetului Iacob S.

Tu știi ce este un poem?
Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie.
Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger.
Dar poate fi chiar luna de pe cer,
De care nimeni nu are nevoie.
Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este,
Deși zboară, nu este doar prieten drag,
El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă
Sau cu teamă, o rugă înaintea morții?
Un fir de aur după ani de trudă în zadar,
O pâine ce aduce alinare celui flămând,
E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi?
Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard
Fără de urmă pe un cer prea luminos,
Dar tu știi bine ce este poemul,
De-aceea mă retrag și mor puțin.

Spectacol în aer liber

Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua.
Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați.
Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu, oceanul este moartea.
Cu un ram de măslin poți ucide un om.
Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă.
Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei.
De ce ne amintim la sărbători de morți?
Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă.
Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități.
Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri,
așa suntem noi, generațiile.
Cultul muncii brute este un cult sălbatic.
În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei.
Târguieli și tânguiri, două lumi.
Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente,
Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte.
Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică.
Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.

 

 

Evadare

                      Lui Andrei Codrescu

Copilăria mea stă furișată
În piețele dispărute ale orașului,
Năluci de mult uitate mă vizitează,
Am ascultat limbile pământului,
Germana, rusa, româna,
Am înțeles că toate păsările au dreptul
Să zboare, dar nici un drept nu este garantat,
Un singur moment desparte viața de moarte,
Un moment pe care nu oricine îl înțelege,
Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă,
Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă,
Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic,
Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur,
Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici,
Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul,
Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul,
Am înotat în Marea Sargasselor,
Aceleași stele, aceiași oameni,
Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.

Mitologicală

Moartea ne leagă și ne dezleagă,
Unii rămân într-o singură doagă,
Dragostea noastră crește, descrește,
Sufletul zboară în stele, în peșteri.
Eu evadez, el evadează,
Scriu acest gând luminat de o rază,
Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele mi-au descântat,
duc la păscut poemele mele
să mi le tundă Domnul pe ele,
lâna să fie de aur, s-o caute
argonauții și să mi-o laude,
astfel poetul fără să știe
intră direct în mitologie.

Poate că …

 

Poate că și eu o să am o parte din tine,

Într-o altă viață,

Un canibal metafizic, pe axa timpului,

Părăsind cu grație huma strămoșească,

Precum copilul placenta mamei,

Auzi cum trec barbarii prin secole?

Noi suntem frunzele, ne rotim, ne-ntâlnim,

Cădem, apoi creștem din nou, în muguri,

În flori, explozii de flori,

Precum râsul copiilor,

Auzi, doamna mea?

Precum râsul copiilor,

Pielea noastră curată ca lacrima.

 

PS. Pe o colină împădurită din Munții Apuseni, stăteam alături, priveam râul în vale, șoseaua. Un fluture s-a oprit pe ramura cea mai apropiată. Te-am sărutat. Fluturele nu s-a mișcat. Ne-a privit, oare?   

 

 

Arcașul lăcrimând?

 

Primesc o cărticică din partea arcașului,
El nu are timp, el este arcașul ,
El este amintirea, trece ca vântul,
Undeva, lasă o dârâ de sânge,
Or fi florile vișinului?
Bietul Rilke, poetul fără globule roșii.

Ce gândește o adolescentă?

Nu uită să mulțumească mamei, apoi,
ștrengară privește prin gaura cheii,
la viața din alte părți,
Intervine și ZBURĂTORUL, hormonul
Atotputetrnic,
Totul rămâne în urmă,
Iar la sfârșit, un chiot de copil
Întrerupe idila și
readuce Pomul Cunoașterii pe pământ.

 

Porumbelul

 

Lângă mine zace un porumbel mort.

Era cândva purtătorul mesajelor mele

Către iubită. Iubita s-a evaporat,

A înghețat, s-a transformat

Într-un stâlp de sare.

Dar ce vină are nevinovata pasăre?

În fața mea strălucește pustiul,

Marea Moartă se întinde lenevos,

Apele ei sunt dense,

Porumbelul  a murit de mult.

Oare, de când?

 

Pe câmpul de luptă, negru de fum,

Cădeau soldații, unul câte unul,

Morți paralele, departe

Cavalerii Apocalipsei  trăgeau după ei

Tunurile  din  secolul trecut,

Noi, copiii, habar nu aveam, așteptam

Avioanele să arunce cutii cu lapte condensat,

Ca daruri ale cerului. Un cap s-a rostogolit

Pe un plan înclinat, calculați viteza ,

Vă veți trezi în lumina stelară.

 

Nu veți reuși să-mi treziți ura,

Nici mila nu o pot oferi,

Dragoste, dragoste, unde-s  Tablele, sura,

Nobili, poeții sunt nu cunosc moartea,

Așa o fi, yofi, o fi?

Nu sunt celebru, nu ești celebru,

Dar ne iubesc tigrul și cerbul,

O, Valery, o, Pasternak,

Când urile urlă, muzele tac.

 

Talk with me

 

Talk with me, darling psi,

Un abis, one kiss and piss,

Tu ești, unde ești, nu spui,

Bați în inima-mi un cui,

Cuiul este din argint,

Toate lucrurile mint,

False vești  ne vin din Iad,

Nu mai mergem că e cald,

Un tangou mai știu și eu,

Poate orice derbedeu,

Dar un vals e dificil,

Luăm un taxi spre Mizil,

Ne iubim într-un motel,

Ești Ginevra, eu - Martel,

Tu ești Juna, eu sunt Jo,

Vom dansa un bolero,

Eu voi trage șapte focuri,

Pierd averi pe spirt și jocuri,

Dar afară plouă, ah,

Am să dorm puțin cu Bach.

 

Tu ești aici și pretutindeni,

Acolo unde nu ne prinde

Nici diavolul în intrigi, zaruri,

Suntem un fluviu fără maluri,

Tu nu te temi, eu nu mă tem,

Iubirea nu e un refren,

știu, nu pot să ofer

mai mult de-un suflet, ca sufleur,

dar pot să dărui scena, teatrul,

orașul împărțit în patru,

sectorul galben, roșu, albastru

și negru, fără de cadastru.

Eu te iubesc doar de o lună

și de un soare, n-o s-apună.

 

 

Căderea din  rai

Discutam cu prietenul Will,

El spunea că lumea-i o scenă,

Adevăr zice, nu sunt abil, ...

Nu pricep ce-i o mască, o trenă.

Ce e-n fond o ființă umană?

Densitate, spirit, eter?

Fiecare avem doar o mamă,

Din păcate, multe-s în cer.

Pe atâtea drumuri umblat-am,

Cu atâtea iubiri m-am pierdut,

Am zărit cândva în Manhattan

Cel mai jalnic câine bătut.

Ne despart kilometri și specii,

Fiecare iubim cât putem,

Cerșetorii sunt frați și cu regii,

Doamne, fă-ne iar oameni. Amen.

Aruncați măști și vorbe deșarte,

Poezia e numai un semn

Că mai e o speranță, o parte

Ce-a rămas din pustiul Eden.

*****

Vom fi pulbere de stele

Din Bangul Mare risipiți,

Serbările au fost și ele

Doar stații pentru cei muriți.

Vom înota în alte ape,

Pe alți curenți, reunduind,

Vom fi departe sau aproape,

Wer reitet schnell durch Nacht un

Wind?

Bătut în cuie numai Domnul

Ne privi plutind pe veci,

Cine va ști ce a fost Omul?

Eroarea

 

Triptic

Dumnezeu mă-ntreabă,
Cine ești tu să vorbești
Despre Rembrandt, Beethoven, Eminescu?
Tac rușinat, dar nu mă simt mic,
Nici nu mi-de bine,
Mă doare coloana verticală,
Am arsuri, mă mai cert uneori cu mine,
Cu alții, mă uit la portretele marilor dascăli,
Îmi amintesc de clasa întâia, ehei,
Lumea era a mea, se întindea ca o pajiște
Plină de maci și de gâze aurii,
În fața mea, acum, coala albă, cuminte așteaptă.

Din Peștera Lascaux
Fugeai în chimono,
Un taur dedesubt,
Vițelul stă la supt,
O, Peștera Lascaux,
Maestru-a spus, oho!
Dar ce e-n Altamira?
Răspunde-mi, dragă Mira,
la Teba zace Nakht,
o, liebe, gute Nacht!
Ne ceartă Tutmos, șeful,
Ipuky, Horemhebul,
Abidos cu obidă
Ne fluieră din criptă,
Noi ne iubim de ieri,
E martor Rekhmire,
Vezi, păsări roșii zboară,
Iubim, a câta oară?

După prea multe și mărunte,
Mai cred în viața de apoi
și-n tinerețea fericită
care se-ntâmplă doar în noi,
adesea mi-am schimbat părerea,
precum un șarpe pielea sa,
dar n-am mințit și simt trădarea,
Polonius stă după perdea,
Sunt Hamlet după Hamlet, poate,
To be or not to be, nu-i nou,
Același sunt și mereu altul,
Nici mult prea laș, nici prea erou,
Iubesc ca pe-un colaj, viața
și mai cu seamă tot ce-i viu,
pictez cuvinte, râd de moarte
și, Doamne, cred în ceea ce scriu.

A ierta iertare

A ierta-iertare, crește iarba mare,
Vine din război carul cel cu boi,
Carul n-are roate, boii nu au coate,
Căruțașu-i mort, sus, pe capră-i Lord
Verde vârcolac, bun pentru spanac,
Pentru vrăji, vădane, nasc copii-n borcane,
Hei, opriți aici, strigă din bunici
Unul mai bătrân, că e slab și spân,
De unde venirăți, cine v-a adus?
Cine să-i fi spus?
Noi suntem iertarea,
Bubuie și zarea,
Tremură pământul,
Tace și cuvântul,
Vârcolacul sare v-am adus iertare,
Ce batjocorire,
Ce mai plâns în lume,
Vorbele nu-s bune,
Unde e Iubirea?
Moare-n mănăstire.

Podul fără capăt

Mergeam pe podul fără capăt,
Apocalipsa fiind aproape,
Un șobolan șoptește, dragă,
Parcă scriai cu ceva vlagă,
Acum îmi pare că ești beat,
Simțeam că sunt decapitat,
Decapitat fiind, iubeam,
Ce să mai pierd când cap nu am?
Dar șobolanu-n șoaptă spune,
Scriai cu multă vioiciune,
În plus voință tu aveai,
Acum plutești precum un pai.
Adevărat, pai gânditor
mă simt și scriu, că altfel mor.

Adormiră stelele

Adormiră stelele de aur,
Tremură sub ele râul lent,
Adormi lumina, muge-un taur
Undeva-n Extremul Orient .
Tremură mestecenii sub lună,
Precum inima iubitelor în somn,
Roua se coboară, lung răsună
Printre norii rari un avion.
Au şoptit urzicile sub garduri,
Sapele se odihnesc în curţi,
În comună nimeni n-are carduri,
Umblă îngerii prin lume, goi, desculţi.

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceți-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul,
Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul,poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alți ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braț, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au așezat.
Părintele meu, ești de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris și în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu știu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălțare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu,
Dar mă înalț la Dumnezeu,
Vin generații, mă-ngroapă încet,
Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.

 

 

Ai dreptate, iubito

i Ai dreptate, iubito,

Să-mi tai capul precum lui Ioan,

Vorbesc prea mult,

Ai dreptate să-mi tai pletele,

Sunt prea  temerar,

Ai dreptate  să-mi dai mărul,

Sunt prea pudic,

Ai dreptate întotdeauna,

 Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,

Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,

Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,

Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,

Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,

Nu pot uita  cuvintele Euridicei  către Orfeu,

„Nu-ntoarce capul, dragul meu”.

 

Ai să lași în urmă

Ai să lași în urmă o operă de cinci volume,
O pagină spumoasă,
Un rând,
O vorbă de duh,
Un vânt acolo,
nimic,
dar Nimicul este mare,
cine se poate pune cu Nimicul?
Între Nimic și Dumnezeu
Este doar o diferență
de nuanță.


Când voi ieși din viață,
Ca dintr-o casă veche,
Fără ferestre, ușile
Date deoparte,
Mobila hămăind
Precum câinii obosiți, terorizați,
Voi zări cerul limpede,
Chipul iubitei aplecat
Peste chipul meu,
Voi respira ușor,
Atât de ușor,
Încât respirația Lunii
Va semăna cu o salvă de tun.
Vom pleca împreună,
Fără haine, înveliți de un nor argintiu.

Metaforele, precum florile

Metaforele, precum florile, unele sunt carnivore.
Când metafora devine scop în sine, emoția scade.
Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă.
Arta este nemiloasă.
Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție
cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide.
Cel mai rău critic este gustul comun.
Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă.
Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea.
Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă.
Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează.
Disperarea nu are capăt.
Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate.
Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen.
Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele.
Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine.
Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.

Lautreamont

Lautreamont, Lautreamont,
Ne latră lotrii, nu țin cont
Că mai avem și noi dureri,
păreri, parale, un mister,
cel care știe că nu știe,
așterne totul pe hârtie,
ne cățărăm, urcăm pe Lună,
mi-a spus fecioara, Noapte Bună,
nu e copil nici Nietzsche, nici
savantul visarionovici,
eu știu un lucru, nu-l ascund,
iubita va gândi profund.

Edmond Jaloux era gelos,
Breton pierdea bretea pe jos,
O, Valery Larbaud, Paulhan,
Eluard, ce n-a fost la chiolhan,
Remy Gourmont, Gide, Ungaretti
Iluziile răpit-au fetii,
Doar Aragon crud și vestit
Ascunde noaptea un cuțit,
Ziua el poartă papillon,
Își spală pixul cu șampon,
Francois Ducasse, doar tu mai mori,
O, Maldoror, păi, Malboro.

Falsa Atlantidă

Falsa Atlantidă, o aguridă,
Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii,
Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte,
oamenii sunt străini din naștere,
nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei?
Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele.
Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul.
Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți.
Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul.
Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat.
Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm.
Nimic nu se pierde, decât viața.
Între două oglinzi nu te mai poți vedea.
Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii.
Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic.
Cum a trecut timpul, spuse furnica.
Ții minte Atlantida noastră?

Scarabeul de aur

Prietenul cel mai bun m-a suspendat,
Sunt scarabeul de aur în așteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși,
Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră
Numai și numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.

În mine

În mine intră toate gudroanele,
Morții nu visează că vor reînvia,
Dar ceva există ca o floare - ghiocel,
Ceva renaște din aer, din cuvânt,
Am o mare încredere în revenirea păsărilor,
Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă,
Maharalul din Praga mă însoțește,
Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil,
De când cu cibernetica nimic nu este sigur,
Undeva locuiește un ins identic cu mine,
Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă,
Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria,
Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă,
Voi elibera o furnică de exploatare,
Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri,
Damnatio, strigă un caporal în izmene,
Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.

Monotonie

 

Monotonie și stagnare, strigă profesorul,

În Barcelona , într-un bar, stă preafrumosul marinar,

Zâmbește la o fată, o blondă deocheată, născută-n cabaret,

Pe tata l-ai ucis, pe mama – spânzurat,

pe sora ta cea scumpă în mare-ai arunct( -0),

ești un câine vagabond ce rătăcești printre amoruri,

a un loc cu alți pungași, printre dame și apași,

pe Carmen o uiți și-o lași.

Carmen, ești cea mai frumoasă floare,

Cea mai mare dansatoare, doară eu te voi avea.

Beat, de fericire, evident, profesorul

Plecă într-un Mercedes.

Frontieră și frondă și fontă,

Scrieți , băieți în rotondă,  

Direcții, tendințe, semințe,

Cerere scrisă, cerințe

Celui de Sus, că-i poet,

Sunt sigur, eu Îl aștept.

Pompos, pompagiul ne spune,

Scrieți, băieți, mâncați prune,

Titanici sunteți, băieți,

Genialoizi tot mai creți.

Cretinul , cretana, sultana

Retrași în Alabama,

Lansară ieri noi metode,

Entero-gastero-pode.

Bruiajul e interzis,

Strigă, băiete, deschis,

Scoate ce ai, pân-la piele,

Scrie, băieți, rondicele,

Luați busola și Nordul,

Fie-vă scorbutul, morbul.

Armele  vârstei, uitarea,

Surzenia, miopia, setarea,

Bobocul de trandafir

Apare la  ultime știri,

O iau mereu înainte,

el și cicoarea fierbinte,

brândușa, inima, crima,

memoria,  pseudo-stima,

orb veteran,  general,

dansează  în vis french-cancan,

italiile, rusiile, toate,

austerlitzul  pe spate.

 

Nebun X

 

O mică   preocupare - sinceritatea,

Da, o preocupare. Aduce moartea?

Inutil, replică reptila din Hill.

Doi lilieci au ales culoarea vernil.

Vom scrie un nou roman, două, nouă,

Elogiile vin şi trec ca o rouă,

Cea mai rară piatră - bunătatea,

Cu ea se poate dărâma cetatea,

E ca un berbec, urcă veseli pe scări

Violatorii, flămânzi de jumări.

Trece mortul cu fală în fruntea cortegiului,

Mă prinde dorul de parcul Obregiului.

Ca un taur creşte bucuria în mine,

Soarele-i roşu, sunt nebun şi mi-e bine.

Nedivina comedie

În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinți ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tui, cel onorat cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba,
Tresaltă bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârârie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toți oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.

Adio poate fi odios, un cuțit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret și moartea peștelui agățat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanțe
Străpunge aerul cald.

Izgonit

Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp,
Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb,
Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori,
Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori .
Am avut o iubire, o am și acum,
Mi se spune, mai bine cată de drum,
Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți
Ori ca omul lui Kafka fără de sorți,
M-am jucat cu comete și meteori,
Mi se spune, prietene-i timpul să mori,
Iese-un gâde îmi taie capul pe loc,
Capul vorbește cu limbă de foc.

Scamatorul

Era-n Lublin un scamator,
Ce se scula mereu în zori,
Ne oferea minuni, dar cum
Să crezi azi în minuni?
El fericit, noi - acri, surzi,
c-așa e omul, ca un sturz,
stă drept, gândește strâmb, speriat,
pământul pare plat.
Un cabalist trecea vârtej,
Era din cei mai cei viteji,
el circula prin Manhattan.
n-avea un ban.
Mai știu un Ghimpe, cam netot,
Un papagal prea roșu-n bot,
groparii-l așteptau cu drag,
el a murit în larg.
Cucurigu, strigau în rai
Franz Kafka și cu Georges Batailles,
Le sunt nepot și mă irit
Că nu i-ați auzit.
Acum, cu gluma las-o jos,
Zăpada e un dar prețios,
De n-ai almazuri sau bijou,
De nu vânezi căprițe-gnu,
Ești un nimic, tu poți să scrii
Romane lungi și poezii,
Totuna e, că undeva
Noi ne vom saluta.

Judecătorul

O stradă și-o bragă, albitură, alviță,
Viță de vie, viță de moarte,
Intrăm în subiect ca în brânză,
Să trăiți domn Judecător.
Vai, jerbele, de ce strigau gâștele?
Nu vă abateți de la subiect.
Voiau să-și ceară iertare,
Ce, cum ? Vorbiți mai tare.
Te tai, șuieră martorul,
Dispari într-o clipită,
Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac.
Ne mai iubim, totuși.
Ca și cum ai avea două logodnice.
Ce, e rușine? Percheziționați-l.
Polița era falsă, domn Judecător.
Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine?
Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care
Îl credeam mort, ei și?
Încercam și eu să mă mir.
Încercam să mă trezesc.
Voiam să-i întind mâna,
el nu voia, apoi, brusc
mi-a strâns brațul cu o forță herculeană,
m-a târât pe străzi lăturalnice,
se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi,
prostituate bolnave și grave,
m-am trezit pe cearșaful ud,
soarele mă pișca de nas,
afară lătra sănătos un câine,
cafeaua e gata, domn Judecător

 

E frig și azi e ziua mea

E frig și azi e ziua mea,
Dar ce contează pentru o vecie?
Simt că prietenii-s aproape,
Eu încă pot să cred în prietenie.

Bătrân naiv, sentimental
Am dăruit poeme
Mai limpezi decât un cristal,
mi-ați fost și-mi sunteți gemeni.
Am întâlnit în drum iubiri,
Dar n-am trădat Iubirea,
Unii au fost frați, alții vampiri,
Să-i judec, nu mi-e firea.
Poetul moare nescriind
și necitit el moare,
ca orice om privesc cu jind
la tot ce mă-nconjoară,
milioane scriu, milioane mor,
din ceruri cad și stele,
m-am dăruit poemelor,
mă regăsesc în ele.
Un cer fără de margini port în suflet,
Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe
Merg clipele pe drumul înspre moarte,
Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte,
Durere și trădare, curg fluviile-n ocean,
Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam,
Speranța nemuririi, iubirile trupești,
În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.

O pasăre uriașă
                Confratelui Bradoski

O pasăre uriașă cu aripi lungi
s-a așezat pe gândurile mele,
de-o parte și de alta,
stăm la taifas,
îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată,
e pasărea ce zămislește viață.
ea zămislește viață,
ea are străluciri albastre,
în timp ce noi
purtăm orice și locuim oriunde,
ea este visul din copilărie
și speranță
de-a lungul unei treceri fără vise.

Miroase a cuișoare

Miroase a cuișoare și șofran,
A chimen și-a cadavre de albine,
Miroase a haina mortului de-un an,
Dar poposește damful de smochine.
Cum bate toace-n fierul ruginit,
Cum se ridică morții și se roagă,
Acolo, sub un dud noi ne-am iubit,
Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă.
Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț,
Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii,
Iar anii trec plutind în danț,
se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.

Antagonice

 

Cioplesc cuvintele în ape curgătoare,

Se pierd tăceri asurzitoare,

Ideile ca iezii mor de sărbători,

O lacrimă să-mi dărui, Mirador.

Virgine trec, în urmă cavaleri,

În pulbere se nasc puberi,

Sunt legendarii noștri străbunici,

Ce-mi pasă mie de călăi pitici?

Au o mustață sus și una jos,

Au creier jos și-n craniu sos,

Sunt holograme, umbre de copaci,

Din cauza lor n-ai timp să taci.

Desfac petala florii fără vini,

Ce-mi pasă dacă-n Rai e și venin?

Un ocean fără rechini

E mort și pentru albastrul cristalin.

Știau  și anticii, nu-i bine fără rău,

Fu…l    dracii fără Dumnezeu.

 

Singurătate, tu ești obiectul studiului meu,

Cu tine L-am găsit pe Dumnezeu,

Într-o noapte am visat că am ucis un om,

Dimineața, în curte, murise un pom,

Dar m-am dus la poliție să întreb ce și cum,

În noaptea aceea murise-un nebun,

mi-au spus, tu ești  acela, viu sau mort,

nu mai știam, kein einziges Wort.

 

Balada cazară

 

Trăim, nu simțim sub picioare pământul,

Toți se laudă și toți cad pe brânci de un chin,

Cum să facă palate din lut frământându-l,

Ce frumos era, Doamne, să fii doar copil.

Cazarii, cazarii, poeți  mândri, liberi,

Nu se tem de Damocles, de suspendări,

Ei își iubesc femeile,  tineri

Cazarii rămân din zări până-n zări.

Au fost în Read land, în Deadland, antagonici,

Au luptat în Blacklandul uneori alb,

În Flowland, în atâtea cnezate de gnomici,

Cazarii nu s-au predat, n-au fost slabi.

Cine câștigă și cine pierde?

Cel din trufie sau cel cu talent?

Cel care-ngheață de teamă sau fierbe

De nerăbdarea de-a fi Timurlenk?

Cazarul iubește prietenia,

El nu trișează, nu face pariu,

El își iubește și graiul și glia,

Cazarul din mine, cel care scriu.

 

Ca un actor

Ca un actor pe-o scenă goală,
Eu joc un rol de care n-am habar,
În întuneric – râsul, e cineva în sală
Care-nţelege totul pe dos? Allah Akbar,
Îi strig. Dar râde-ntr-una,
Ba e-ntr-un loc, în altul, nicăieri,
Eu mor, aşa mi-e rolul şi cutuma,
Se nalţă catafalcul sus, în cer.

Sunetul 24

Ochiul meu este pictorul,
Ochiul meu este peisajul,
Ochiul meu – ochitorul
Trimite mesajul, iar inima bate
Şi bate întruna,
În plină tăcere – moartea-i laguna,
Veneţia toată, murindă
Din pricina inimii - unica strună,
Iar ochiul priveşte, tot el mă rescrie,
O lume trecută, plutinde sicrie.

Sunetul 25

Sunt protejatul stelelor, eu aşa cred,
În timp ce stelele coboară, urcă într-un cerc,
De sunt iubit ori nu-s deloc,
Depinde doar de mine, nu de loc,
Visam cândva prinţese, baronese,
Budoare cu parfumuri dense,
Azi, tinere frumoase şi grăbite,
Diane crude, şahrezade, printre
Puzderia maşinilor mi-arată
Că n-am murit şi n-am să mor
Vreodată.

Sunetul 26

Un pat din lemn de brad,
De fag, mi-e drag,
Un pat de fier, dar să privesc la cer,
Un pat ce luminează visele – coşmaruri,
În beznă – ochii mei, ca două faruri,
Iar iepurii copilăriei fug din drum,
Un strigăt ca-n pustiul Karakum,
Iar undeva, în stele, cuvintele
Gazele, un Univers pustiu?
Nu vreau să-l ştiu.

Argheziana

 

Nu-ți voi lăsa, nepoate, alte bunuri,

Decât tutun și  patru ori cinci tunuri,

Uitate din rezbelul celălalt,

Dar eu voi un altul, tu un alt.

Se răzvrătește seara, marea,

Când plânge-n țărmuri toată țara,

Mă-mpac eu cu străbunii mei,

Dar nu am pax cu unii, azi mișei.

Cu fiecare carte nu am parte,

m-apropii blând de moarte, de ne-moarte,

nu sunt morbid, fudul, credul,,

încerc   să fiu, s-ar zice, very cool,

ce să schimbăm? Vezi bine, drag vecine,

în Rai un mărăcine  cum se ține.

Se-ntinde, se ridică fără frică,

Nerefuzat, înțeapă doar și strică.

Sudoarea muncii sutelor de ani

Se duce pe pustiu printre plăvani.

Din cântec și  picturi kitchioase,

Noi arte, sume grandioase,

Ce face un om când e singur?

Ce face un om când e singur?
Simplu – un glonţ, un somn, un poem,
Vede un film, se uită la ceas, înfiază un leu,
Dar tot singur este.
De ce este singur?
A fost jignit. A jignit. A ucis. Nu a ucis.
Eu nu cred în singurătate, cum nu există vid absolut.
Dar o tragedie este. Undeva o lacrimă îşi face drum.
Doamne, ce aş hohoti, de nu aş fi bărbat.
Amintirile mă asediază asurzitor.
Anii se perindă cu viteza unui tren nebun.
Lumea trăieşte, undeva e iarnă, undeva e o plajă,
Alcoolul? Drogul?Boala? Nimic nu seamănă cu singurătatea.
Nici plantele, nici animalele nu suportă singurătatea.
Nici Dumnezeu, că altfel de ce ar fi fost Creaţia?
Strada este pustie, casa este pustie, cimitir fără gard.
Singurătate, tu eşti un bolid care mă ucide.
Brusc apare un cititor timid. Îmi întinde mâna,
Sunt salvat. Mulţumesc, fratele meu, mulţumesc

 

Goya invers

 

Săgeată-n zid,  un Goya invers,

Când corbii scriu romane Cheevers,

Pe munți mai urcă brazi și fagi,

Din munți coboară morții dragi.

E foamete în cer și jos,

La poala unui chiparos,

Voi spânzurați doar manechini,

Iar Goya cu  capriciul-chin.

Ce fructe, ce mai răzbunări,

Cu salve roșii  până-n zări,

O placă memorială pune,

Nepoate peste-al tău străbune.

 

Să dai mâna cu leprosul,

Să accepți transplantul, osul,

Inima și tot ce ai,

Să ai șansă pentru Rai.

Bate ceasul, bate capul,

În băltoacă șef e crapul,

șobolanii cu ochi roșii

sunt prieteni doar cu gauchii.

Veșnici noi nu suntem, dar

Cine este miliardar?

 

Oglindă retrovizoare

Greșelile defuncților sunt ca frunzele, toamna,
Ochii din cap trebuie mutați în spate,
Creierul singur nu rezolvă nimic,
Leneșii sunt mereu fericiți,
Eu îmi cunosc privilegiile,
Nici o victorie nu este adevărată,
Numai priveghiul.
Pedalez și mă văd pedalând,
șoseaua curge din deal,
iubito, eu te sărut pe ceafă,
acolo este sufletul tău,
ascultă-mă, crede
și nu cerceta.

 

La miazănoapte

La miazănoapte este-o apă neagră,
La miazăzi avem pelagră,
La han se bea ziua și noaptea,
Cam machiavelică ni-e soarta,
Haiducii vin, haiduci se duc,
Haiconții cad din dud, din nuc,
Întreb, dar care-mi va răspunde?
Tu –nu, ești apa care-ascunde.
Ești un cristal care nu curge,
Iubim Concertul Brandenburgic,
De ce așa, de ce nu altfel?
Norocul și Ghinionu-s calfe,
Deasupra este Zarathustra.
Iubita mea, se-nvârte lustra
În locuința mea lacustră.
Ser-nvârte lumea-n jurul nostru,
Cu Casanova, Cagliostro,
Dar tu ești apa ce nu curge,
Tu ești Concertul Brandenburgic.

 

Maldoror

Duioșia este un act de agresiune, viclean,
Urăște-mă, diavole, nu mă accepta,
Eu sunt mereu același, neîmblânzit ca lupul ,
Liber ca vulturul,
Fratele lipitorii, al șarpelui pândesc,
Vor să vorbească, ei vor striga,
Între noi se află omul umil.
Cine e acea ființă divină. Ce taină caută?
E Maldoror, nu l-ați recunoscut?
Privirea lui este blândă și adâncă.
Pleoapele lui însoțesc adierea.
***

În întuneric, un câine negru,
Hoinar flămând trece pe lângă mine,
O umbră de diavol exilat,
Nopțile copilăriei mele au fost dominate
De lătrături neliniștitoare,
O locomotivă, la mari distanțe,
șuiera disperată,
bețivani se opreau lângă fereastra mea,
învățându-mă argourile pușcăriașilor,
iar eu închideam ochii,
îl zăream pe căpitanul Ahab
gonind după Balena Albă.
Apoi se făcea ziuă,
Eram matur și foarte trist.

 

Democrația melancolică
Melancolică trece democrația,
Ca o femeie abandonată,
Nici prieteni, nici dușmani,
„Nu fiți familiari, tovarăși, zbiară
La megafon un nebun, este frig afară,
Toate trenurile sunt în întârziere,
Otrăvurile sunt prea dulci, nici câinii
Nu le culeg de pe stradă,
Dar iubirea nu cunoaște opreliști,
Nici eșecuri, nici trădări,
veniți la Clubul Orolologiul,
se vor cânta liturgii lugubre
pentru morții din viață, .
Călătorul, care sunt eu,
voi lăsa umbra să se odihnească,
o fi monstrul atât de puternic?
Trebuie să ne gândim și la asta,
Da, cu rețeta în mână.
Copiii fac educație părinților, bunicilor, străbunicilor,
Dar degeaba. Este nevoie de o mare demolare.
Eu iau harfa din cui și cânt,
Strunele ei sunt rupte, precum în alt cântec,
Dar cânt, un șarpe mi-aruncă dinții
La picioare. Cânt.

Afară și-nlăuntru

Stăm prea mult în afara noastră,
Singuri tragem obloanele, închidem ușile,
Umblăm bezmetici printre oameni,
Ne este team să intrăm
În interiorul nostru, preferăm ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.

Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.

 

De mult n-auzisem

De mult n-auzisem de el,
Am aflat că murise de mult,
El eram eu, eu murisem de mult,
Mai știa el de mine, mă mustra?
Doar ascult.
Mai aud câte-un sunet din albele lumi,
Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum
Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva,
Dar lumea pășește ca tancul de câmp
Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi,
Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns,
Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns,
Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins
Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins,
O moarte în suflet, când trupul e viu,
De aceea trăiesc, de aceea mai scriu.

Mă cert cu haosul

Mă cert cu haosul mai vechi din mine,
Iubirea pune stavile, înflorind,
Mă ocolesc incendii, temeri, crime,
Chiar de nu ești, pe buze eu te simt.
Te văd în oricare femeie zveltă, suplă,
Fără iubire nopțile sunt reci,
Aș prefera să mor în orice luptă,
Aș încălca pentru iubire orice legi.
Eu nu te mint, cuvintele-s viclene,
Citindu-mă, tu poți zâmbi ușor,
Trăiesc în alte ere, altă vreme,
Vorbesc prin mine toți amanții care mor.
***
Te scriu, rescriu și iar mă-ntorc,
Tu mi-ai pătruns adânc în sânge,
Pe nevăzute căi te văd, nu-s orb,
M-am regăsit, doar ochiul plânge.
Splendoarea viselor de mai,
De nopți pe plaje liniștite,
Când valul bate-ncet în mal,
Ca două trupuri flămânzite.
Tu spui, rămâi, eu spun, rămân,
Ne repetăm de mii de ori,
Îmi ești stăpână, sunt stăpân,
Mereu iubind, nemuritor.

 

Cei fără casă

Cei fără casă nu dispar,
Doar se transformă,
Unii în câini, alții în pisici superbe
Albe, gri cu auriu,
La fel și nebunia te poate face mai bun, mai rău...
The importance of being earnest,
La toți dracii!
Cineva seamănă cu o maimuță care
Ar putea fi chiar supraomul.
Am văzut Copacul vieții, Iggdrasil, dar era neîngrijit,
În jurul lui își făceau nevoile câinii, dragii de ei,
Oraș cu paratrăznetele-n stea.
Exfolierea grimoarului.
A văzut idei și a orbit.
Pășind cu tălpile goale pe spiritul pur.
Cine a inventat cearceaful de pat, ei, draga mea?
Spune-mi, nu te grăbi, apoi ne vom iubi
până la schimbarea mobilei.
Cunoști animalul care se reproduce fluierând?
Cum mă bate-un gând de ducă
Pân-la mândra din livadă!
Dar de ce mi se usucă
Busuiocul din ogradă?”.
La acest subiect au căzut jumătate
dintre finaliști.

 

Transfigurări

Utopie ironică, disperare strigată,
Astfel am trecut ca o veche fregată,
Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,
În groapa Pacificului, pe everesturi.
Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea
Încet se prelinge-n câmpiile asire,
Nimic nu se pierde, dar se transformă,
Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,
Apoi mă trezesc, trecu o clipită,
iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

Muzica sângelui încă mă-ncântă,
Prea e înaltă iubirea și sfântă,
Lasă clepsidra să se golească,
Precum legenda din țara bască.
Încă-i fierbinte cenușa pe buze,
Sânii statuii - două obuze,
Ai două mingi când alergi pe bulvare,
Dragă îmi ești, de orice culoare.
Lasă păcatul să plângă, să râdă,
Viața e dansul subțire pe sârmă,
Raiul ne-așteaptă, livezile sale,
Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

Ochii care nu se văd

Ochii care nu se văd, se inventează,
Iubito, nu mă considera un copil prost,
Iubirea noastră nu s-a stins, ea nu încape
Într-o glastră smălțuită, nu încape în Univers,
nici în plânsul de miel al unui vers,
iubirea noastră nu există, ca și poezia,
ea este transcendentală, ce nu se naște,
nu moare, chipul meu seamănă cu cel al lui El Greco,
mă retrag în timp și spațiu, cuvintele pot fi aripi, ghiulele,
minciunele, subapreciezi, oare, miezul chestiunii?
Eu nu mă îmbăt cu complemente, lichioruri, mente,
Unele drumuri se întretaie, vin tâlharii și te despoaie,
Dar eu păstrez icoana, eu cred,
Am un suflet de ied.

Mereu mai bun

1.

Și păsările îi mâncau din palmă,

Iar el era nefericit,

Din slăvi se auzi o salvă,

Iubita lui l-a părăsit.

Ce știu despre iubiri colunii?

Nevinovați, tăcuți, firavi,

Ei sunt exemplu pentru unii,

Nu-ntreabă, ei nu sunt prea gravi.

Firească-i și nefericirea,

Firesc e și poemul meu,

Trăiești o clipă nemurirea,

ți-o dăruiește  Dumnezeu.

2. 

Paranoia noastră cea de toate zilele

Este singura mângâiere în cenușa imperiului,

Dar noi nu vom răni sufletul pur al iubitei,

Este singura paranoia care nu-și are scuză.

În rest,  acvilă  dragă a visului, 

Înalță aripi, ridică-ți vocea peste nălțime,

Poate un glonte va să te caute prin nouri,

Poate un  șarpe plin de invidie

Va să te scuipe.

Nici o zi nu e pierdută când zbori o clipă,

Este ușor, închizi doar ochii, privești în tine,

Nu e nevoie să scrii poeme, respiră

Aerul tare al înălțimilor tale, ascunse.

În rest, acvilă dragă, nu aștepta laude,

Unii vor zice, uite nebunul cum  trece,

Scrie și scrie, în loc să-și caute norocul

În balta largă a  pieții comune.

Numai iubita  poate că plânge, te vede singur,

Coboară lin și împreună veți fi.

E liniște în mine

E liniște în mine ca-n mormânt,
Aud cum viermii rod din trupuri ce-i mai dulce,
Bâtlanul morții trece ca un cânt,
Iar vântul mai nimic n-aduce.
Văd omul-pușcă viu, răzbunător,
Noi vom scăpa, martiri nu suntem din născare,
Facultativ poți să trăiești, să nu mai mori,
Facultativ poți fi ucis de-un oarecare.
Și totuși ne iubim, urând,
E liniște în mine ca-n mormânt.

Confuzie

De frumusețea ei se temeau
Calomniind-o în șoaptă,
Erau atrași, dar temerea îi gonea departe,
În nopțile fără lună delirau dorind-o supusă,
Întunericul își punea brațul pe fruntea lor
și umilința se culca lângă ei scârbindu-i de ei înșiși”,
povestea profesorul,
Era frumoasă cum niciodată frigul n-a strălucit
Mai frumos în lumina de gheață,
Ea a venit, a îngenuncheat sub cerul pustiit de uimire,
aveam cea mai cumplită armă împotriva ei,
iubirea fără teamă”, mai adăugă profesorul fericit
în clipa în care pe ușă năvăli un zdrahon de femeie strigând-
Iar te lauzi, bețiv nenorocit, hai acasă,
Mă scuzați, v-am confundat, scuzați-mă”.

 

Pe când e omu-n miezul vieții lui

Pe când e omu-n miezul vieții lui,
m-aflam într-o pădure-ntunecată”,
eu am crezut că ești la Covurlui,
dar tu erai în Spania plecată.
„ Amar mi-e să vorbesc, de aceea scriu,
Departe de orașul plin de bale,
Mugind ca un buhai, nici în sicriu
Nu vor ajunge Cânturile Sale.
„Nel mezzo del camin, dar ce suspin
Străbate viața de la naștere spre moarte?

Cine nu se teme

 

Cine nu se teme de nimeni

Este mare sau este tot nimeni,

El nu se teme nici de nimic,

E mic nimicul pentru un dric,

Inima mea, Ahile, călcâiul,

Cordul meu sângerează întâiul,

Liniște, doamnă, în dormitor

A pătruns un drac, un motor,

El taie ața vieții, iubirii,

Decapitează nunii și mirii,

Cu motocicla pe zidul morții

Noi călărim spinarea sorții,

Acesta este doar un poem,

Noi, bețivii, nu știm să-l bem,

Prea e solid, prea nu știu cum,

Dragostea moare de gloanțe dum-dum,

Run rabbit rabid, fuga , băiete,

Te urmăresc  șapte rachete,

Apoi Big- Bangul  își face treaba,

Sunt inutile ruga și graba.

 

 

Nici urmă de nefericire

Iar Erendira n-auzea nimic,
Fugea-mpotriva vântului, nisip,
Vulcanii tremurau, lumea tăcea,
Nici urmă de nefericire-n urma mea.
Ulise ne părea neputincios,
Ulise era câine credincios,
Moartea umbla cu aparatul foto,
Dar moartea nu e niciodată totul.
Numai Pilar Ternera din Macondo
știa să facă, noaptea, rondul
de la bărbat la alt bărbat, de chichi.
Am străbătut oceanul cu Kontiki.


Pe masă-i un vas de cristal.
Marghioala este pe cal.
La miezul nopții ea vine,
Iubitul așteaptă-n suspine.
„Unde ai fost, Marghioală,
Întreabă cu șovăială,
„Păi, care-i treaba, problema?
M-am întâlnit cu Elena.
”Aiurea, Elena din Troia
E moartă. Dar eu simt nevoia
Să-ți trag o sfântă bătaie.
Zice iubitul. Văpaie.
Iar vasul greu, de cristal
Se sparge pe chipul oval,
Iubit cândva, al Marghioalei.
Din lacrimi se fac și cristale.

Ecce homo

Îmi sunt tată și mamă.
Neutralitate? De aceea nu îmbătrânesc.
Ascensiune? Decădere?
Învățător îmi sunt par excellence.
Destinați trecerii suntem.
M-am născut ca un călător. Fără umbră.
Dialectica, logica – refugii pentru lași.
Nu căuta logica. Ea te va găsi.

Cum este orbirea? Vezi și nu vezi.
A te privi în interior este mai important și mai periculos.
Mă reevaluez permanent.
Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic.
Nu m-am lăsat servit niciodată.
Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura.
O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Adio sau la revedere?

Adio, prietene, adio,
Vei rămâne în inima mea
Despărţirile uneori prevăzute
Promit revederi. Undeva?
Adio fără cuvinte,
Nu ai de ce te-ntrista
Nici moartea nu-i o noutate
Nici viaţa nu-i altceva.

Traducere liberă după Esenin, poem scris înaintea sinuciderii (uciderii) poetului, în 1925

Prins într-o plasă rară

Prins într-o plasă rară
De păianjen prietenos,
Încerc să scap de propriile vicii,
Victoria este dincolo de final,
Ce să mai pot ierta?
Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății,
Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ,
Nu-i mântuire pe pământ,
Dar nu suntem singuri, nu,
Vom ieși din fluviul Timpului,
Fără regrete, am făcut mai mult decât speram,
Abia mă întremez după visul din noaptea trecută,
Metafora, strigă un trecător, unde este ea?
Eu sunt metafora, parametafora,
pentru că forez în mine ,
îmi place să vorbesc cu tine,
ceilalți nu știu nimic.
Deh, urmașii…

Ceva se stinge, dar floarea de lotus

 

Ceva se stinge, poate soarele, poate dragostea,

O flacără într-o lampă afumată,

Întunericul are brațe lipicioase,

Creierul meu aleargă – titirez pe masa lucioasă a contelui,

Nu mai bate inima pentru tine, așa mi se pare,

Dar nici o flacără nu ajunge la stele,

Am văzut morminte care umblau pe stradă,

Aud un râs pe scări, o fi râsul iubitei?

O fată suavă se făcu otravă, ca-n basmele cu pogonici,

Pentru cei mici, erai bună, te-ai făcut   mătrăgună,

Altfel e umbletul, portul,

Îmi duc în mine și mortul.

******************************,

Floarea de lotus și-a deschis petalele

De un alb orbitor,

La fel ca femeile care știu să iubească,

știu să respingă ura  prostească,

știu să aducă alinare celor străbătuți de curenții reci

ai singurătății concrete,

floare de lotus, care zeiță te-a plămădit din propria ei carnație?

Amețit de minunea naturii, străbat apele verzi ale minciunii,

Un crap viclean îmi face cu ochiul,

Te-nșeli , dragă, e doar o simplă floare de lotus.    

Grădina japoneză

Pe pleoape mi se topește zăpada de primăvară,
Metaforic,este vorba de iarnă,
Nepoții conduc mașini complicate,
Visez uneori războiul ruso-japonez,
O fi fost un bunic pe acolo?
Mii, sute de mii de soldați s-au dus în pământ,
Copii uciși, violuri în lanț,
Iar eu scriu versuri, mă numesc simbolist, avangardist,
Postmodernist, cui, ce-i pasă?
Poezia este un medicament exprirat?
Ne îmbătăm cu xanax și whisky,
Hackerii își fac de cap,
Sexul înlocuiește literatura,
Dar nu mi-e silă, știu să apreciez o grădină japoneză

 

Cineva

 

Cineva ține-ascuns un cuțit,
Cineva ți-a spus, ești iubit,
Cineva te ucide,
Cineva te desfide,
Tu ești îngerul, treci neatins.
Dar ești înger sau diavol?
Te hrănești doar cu slavă?
Ai și temeri, dureri  de măsele,
Ești un om, ca oricare,
Mai faci temenele,
Dar umil nu poți fi,
Tu ești om.
Din această ecuație,
Din această tranzacție
Poți ieși cu onoruri,
Mai crezi?
Să trăiești precum iarba,
Ca frunza în zarva
Omizilor, fruct ești
Cu miez.

 

 

 

Prezență ciudată

Gram de neliniște, o, Cabala,
Cine te știe, moarte nu are,
Nu scriu plăcut, nu fug după ciute,
Metafora vine ca ursul flămând.

Gura ei aștepta sărutul,
Lacrimile – o chemare a fericirii,
Inima ei se zbătea încă,
Prinsă în plasa copilăriei.
Totul a fost curmat de un glonț,
De o ardere intensă,
De mult trupul ei zace inutil, în pământ,
Sufletul ei este departe,
Mâna care a ținut pistolul,
Scrie azi despre trecut,
Uită istoria fetei moarte.

Memoria nu face zgomot,
Ca și morții,
Memoria – fiică a Luminii,
Morții noștri - țesături fine de lumină.

 

Iubeam o ființă

Iubeam o ființă
Care devenea tot mai mică,
Dispărea încet în nisip,
O mică șopârlă verde,
Apa mării a spălat urmele,
Îmi mângâia gleznele,
Eram uimit de această dispariție.
Am deschis ochii,
Dormisem în fotoliu,
Alături de mine, Divina comedie,
Pe care un anticar mi-a oferit-o gratis.

Poți cere iubire?

Cel care plânge,
Cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste
O groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se nalță,
Se caută, se găsesc,
Nu au liniște,
Lacrimi de piatră.

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață,
Eu am auzit ultimul lor strigăt,
Eu am văzut cum se nălța fumul,
Am auzit cum se închideau ușile,
Fumul era ultimul lor cuvânt,
Ultimul sărut, o literă,
Un semn pe un cer de lut.

Poți cere lumii iubire?
Poți cere orice,
Iubirea se-mparte
În iubiri mai mici, tot mai mici,
Până ce te trezești în palmă
Cu un dram de ură,
O scuturi, nu scapi de ea,
Iartă-mă, Doamne

Un strop mai mult

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune”,
Eu sunt aici, eu sunt acolo, lire, strune
Aud în somn, trezia este verde,
Culoare ce-n infern nu se mai vede.
Un priculici îmi toarnă în pahare
Otravă zilnică, o face cu răbdare,
Un strop mai mult, desigur, m-ar ucide,
În ochii mei sunt rege, regicide,
Drag priculici, ești veșnic diabolic,
Pui în pericol crezul meu sistolic.

Și va urma o luptă fără de principii,
Cu principii din Țara Participiu,
Forța Nimicului va nimici și floarea
și fructul și livada-mbătătoarea.
Și cei flămânzi și goi au drept la milă,
Dar nici un bine nu-l poți face-n silă,
Hoția are mulți amanți,
Naște copii ce au talente și talanți.
Ce va urma? Nimic de bine.
Noi ne rugăm cu teamă și rușine.

Era aproape nebun

Era aproape nebun, își nota un gând,
Apoi privea pe fereastră,
Avea un stoc de circa o tonă,
Îl însoțeau gândaci și șoareci,
Uneori și Dumnezeu,
Dimineața auzea cocorii,
Noaptea cânta cucuveaua,
Era singur de o sută de ani.
Se simțea aproape orb.
Zilele erau fierbinți,
Își privea chipul în geamul
Acoperit cu praf pe dinafară,
Uitase tot ce învățase.
Ultimul uragan îi luase aparatele din casă.
Trăia ca în Paradis, trăia.
Unde nu e nimeni, nu este moarte,
Citise el într-o carte.

Alături se iubesc doi,
Mai încolo, trei,
Ne vom iubim, în curând, cu toții,
Ca în hora lui Scaraoțki.
Dacă eu sunt nebun,
și tu ești la fel,
important este tunul Eiffel.
Era în toiul verii, într-o casă bătrânească,
Eu aș dori ca lumea să ne iubească.
Țin și eu lecții la Universitatea din New York,
Dar într-o săptămână promit să mă întorc
și voi scrie un poem,
ah, dar ce poem,
mai bun decât vinul
pe care îl bem.

Trec galii în galoși de fier,
La Haga nu mai ai scăpare,
Ai gabarit, deci armurier
Vei fi pentru o zi, oricare.
În rada portului, un vals
Pe valuri execută urșii,
Eu ți-aș ghici în palmă, Hans,
Dar Grete a fugit cu rușii.
Gazetele nu scriu nimic,
citim reclame pentru arme,
ne întâlnim la Majestic,
șoptește Carmen cu mult farmec.

Iubește-ți clipa

Aparent volumul lunii
A crescut fenomenal,
Iară vorba-n cerul gurii
Mai clocește un scandal.
Unul vrea faimă mai mare,
Altul moare că-i flămând,
Eu visez mărgăritare,
Vin suinele pe rând.
Urcă-n stele tot suine,
Molfăie lumina-n dinți,
Cred că nu mi-este prea bine
și-am să-mi ies puțin din minți.
Simt iubita cum privește
Trist, mă crede cam zurliu,
Am să fac scandal? Nici vorbă.
E târziu, foarte târziu.

Aș vrea să mă cunosc, nu pot,
Iar întrebările nu dau adesea rod,
Iubito, ne plimbăm pe bulevarde
și nu știm cine se va arde.
Călătorim prin biblioteci, muzee,
Deschid o carte sau privesc portretul,
tu ai trezit bărbatul și poetul,
poate că mint, pe-o insulă pustie,
departe fiind, te-aștept de-o veșnicie.

Pe muchie de cuțit e viața noastră,
ești liber să te-arunci pe o fereastră,
ești liber să iubești, departe gândul
că-ți aparțin și cerul și pământul.
Dar clipa ți-este dăruită,
Iubește-o ca pe o iubită.

Firea lucrurilor

Firea și fierea lucrurilor,

Uneori ele adorm,

Nici capul nu le doare,

Basmele umblă bezmetice,

Palide-s vintrele, ca la morgă,

Nu mai ochii, nefericite oglinzi

Lăsați balaurii să facă dragoste,

Doar pătrunjelu-i de vină.

Toacă bine vorbele, să nu-și sfarme cititorul creierii,

Fii o iscoadă modestă a florilor,

Viitorul lor e incert,

Ele sunt oarbe,

Era o vreme când nu mă temeam de nimic,

Acum nimicul se teme de mine,

Numai soarele știe să scoată lumina adâncurilor,

Rege sau cerșetori, egali în fața apusului.

Toamna  cu frunze alungate din pomi,

Ca electronii căzuți din atomi,

Nu știm  nimic, strălucirea lipsește,

Vin profesorii, îi numeri pe dește,

O hologramă pentru un cal,

Dincolo sare pacientul Baal,

Totul ne pare prea încâlcit,

Palide vorbe a la Democrit,

Hai să lăsăm lumii ăsteia trupul

și să urcăm fără temeri și scrupul,

trecem de nori, de lumină, de legi,

eu te aud ce-mi spui, mă-nțelegi?

Din oglindă cade ciobul de lumină,

Căile lactee se nasc din rugină,

Soră e rugina cu o venă cavă,

Sângele ei curge – o fierbinte lavă,

țurțurii îngheață după lacrimi multe,

nimeni nu aude amintiri tăcute.

 

Infernul de toate zilele
Motto - În tot răul e un bine

Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile î Infernul de toate zilele

Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile întâietății.
Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?

Imagine întoarsă

 

Serile au margini roase,

Acesta este piperul, aceasta e furculița,

Nu-l uita pe căpitanul  Talvar Ulhaq,

Câțiva dinți de rechini i-au rămas pe gât,

Rușinea inconștientă a celor din jur,

cum îi sugrumă rușinea pe indivizi?

Nicicum.   Uneori avem nevoie de normalitate.

Prietenii mei sunt normali.

Turnul pentru nebun unde este? Cine-l arată?

Ding-dong, fam-van-dong.

Trecutul e un prolog, ologul e pintenog.

Zăpezile sfârâie, morții învie,

Fete de piatră , câinii  nu latră,

Drumul șarpelui, cântă-ne harpele,

Mărgele de sticlă, hopa-Costică,

Tigrul modern nu are colți,

Bastonul, bastonul, strigă-ne orbul,

e-mbălsămat trecutul  de purpuri,

nimic nu rămâne de-a pururi, de-a pururi. 

Lady Zeppelin

Lin trece zeppelinul,
Ca un lin în iazul
În care cazi cu trinul
Când intră în gara Gaga-Gargară,
Fanii și cu profanii
Fac un partid perfid și fungicid,
În oraș s-au ascuns îngerii,
În Oaș - bucuria înfrângerii,
Samba și cu Carramba,
Delicia cu delicvenții, galenții,
Clandestinii fără intestine,
punct, de aici începe Poesia.
Definind sensul vieții într-un picior,
Sunt fără știință profet,
Nu vă loviți cu pumnul în piept,
Cineva și-a rupt sternul,
Internul veghează un muribund,
De ce, Doamne?
Dumnezeu mai șomează.
Cineva pune accentul pe Sfârșitul lumii.
    Cu mâine zilele-ți adaugi”.
Artistul ca enigmă, siglă,
un bâtlan a zburat înspre sud,
cine spunea că Dumnezeu este singurul
cu drept de existență?
Un obelisc negru, negru
a fost așezat în centrul Paradisului.
„Fratele,meu este strigătul,
Dar va veni timpul
Când noi vom privi de sus
Cum ne privesc alții.

 

 

Frica depășită

Profet e cel ce minte viitorul,

Eu îl iubesc cum mi-aș iubi odorul,

Voință depășită de voință,

Adio, draga mea ființă.

Am depășit și frica și realul,

Eu am reinventat trăsura, calul,

Mă reîntorc mereu la punctul zero,

De nu sunt Zeus, poate tu ești , Hero.

Iubim ce-i trecător, dar și etern,

La fel și raiul, viața în infern,

Așa cum Dante nu este Jules Verne,

Nici eu nu sunt zăpada, cern.

2.

Sensul basmului cu plus,

Pulsul crește , luna-i sus,

Eu înaintez prin nori,

Pasul doi și trei viori.

Elefant bătrân se joacă,

șifonierul  e o barcă,

rochii triste greu plutesc

dinspre Gibraltar spre vest.

Creierul fotografiat

Pare-un șoarece speriat,

În mănușa de mătase

Al Rashid se îmbătase.

Eu sunt grâul, tu- secară,

Mă călcați să nu mă doară,

Moartea eu o cunoșteam,

Sărutând acum un an.

3.

Despre tăcere n-am ce vorbi,

Diavolul știe, to be, not to be,

Fără haine de gală eu vin

Să povestesc de Nastratin,

De Odiseu, de Magellan,

Cum am uitat tinerii ani,

Haos și ordine, ce-nsemnătate

Au, când iubirea inundă cetatea.

Zâne fantome, nude fecioare,

Fauni, Dionis iubind cu ardoare,

Filozofie stearpă, morală,

Eternitatea nu are școală.

 

Ghilotina

Ghilotina plânge de dorul
Cefei mele,
Capul meu va cădea
Noaptea morții și ziua jocului,
Privirea vie, talpa insensibilă,
Între două secole, spiritul meu,
Între brațele mele, viitorul schelet strălucitor,
Între buze, sfârcul tău,
Lacrimi curate și gânduri negre,
Între urechi, o seamă de cuvinte,
Ideile mele caută verticala,
Uitând că dedesubt e neantul,
Mă culc cu ideile altora,
Amantele mele,
Pot respira și în vid,
Dar nu invidiez pe nimeni.

 

Horror

Eu n-am văzut bărbatul care
Făcea cu ochiul o cărare,
Femeia avea ochii mici,
De licurici.
Ah, drace, închisorile
Mai au povești, surorile
Ucis-au moșul, l-au tranșat
Frumos, curat.
Căci nu e dramă atât de mare
Precum faimoasa încleștare
Cu Montague și Capulet,
Bieții de ei, Romeo, Juliette.
***
Poemul a fost interzis
În anul tuturor libertăților,
Ici, acolo, abia mai pâlpâie
O metaforă, o rimă,
Haine uzate, sfâșiate,
Cadențe trezind suspiciuni,
Cine a mai auzit de călimări,
Mese înalte, temeri în fața
Colilor, bolilor,
Autodevorator trece
șarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertarele pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator.

Horror fără r

În pat a fost găsit moștenitorul,
Cu fata moartă, încă o iubea,
Iar lângă el era ulciorul
Cu vin și sânge, mai bolborosea.
Ce lacomi noi privim viața,
Cum naiba, nimeni nu-i nemuritor,
Rațiunea-nalță doar pereți de ceață,
Ne naștem și murim ca-ntr-un obor.
Argint și aur, fier și diamante,
Văzut-am norii, stelele din cer,
Prefer să mor dansând printre bacante,
Decât să caut veșnicia-n nicăieri.

Nu plângeți, copiii mei,
Mă duc în altă lume,
Unde se bat doi zei, trei zmei,
Un Șoricel – prenume
Semnează-n Rolișor,
Deși-i rechin pe viață,
mi-a scris poeme-n vers ușor,
și m-a plesnit pe față.
Un altul, scriitor-pitic
Mă-ncondeiază-n proză,
Moderatorii „zât” îmi zic,
Eu zbor din roză-n roză.
Un Underground s-a cam lățit,
Cultura e pe ducă,
Plânge cultura, Heraclit
Ne-a spus – las-o să curgă.

Anotimpuri

ONE

 

Cedez trupul pentru transplanturi,

Sufletul îl păstrez,

Ca pe un diez, ca pe un fulg ce nu se topește,

Nici greutate reală nu are,

Martor la orice schimbare,

Poemele mele ies uneori  prin degete

Ca sângele hemofiliticilor,

Durerea renăscută, moartea neîncepută,

Yes, Sir, to be, but why?

Numai câinele pripășit la mine

De la un vecin decedat

Îmi spune privindu-mă în ochi,

scrie, scrie, scrie, ok?

***********************

 

TWO

 

Inimi sfâșiate atârnă de-a lungul drumului,

Amanți părăsiți  se plâng de un rău tratament,

Voiau să sărute locul tainic,

Pe țepușe se preling stropii de sânge,

Vlad Țepeș trece călare,  e mândru, un Don Quijote pervers,

Auzi aerul cum geme?  Cum rostește sacadat

Numele celui iubit? Se pricep bohemienii

La cânt și la dragoste.

Punctul sensibil și erogen, poetul-extremă și ambigen,

Acolo androginul se simte bine.

Un gângurit de copil rupe vraja.

Lașii caută  mereu pretexte, soarele se răcește,

Copilărie – penurie - penumbră,

Papilele gustative au fost depuse la morgă

Pentru anchetă, o papilă a luat-o pe coridor,

Apoi în curte, caută un gură-cască.

Hrana este cărbunele alb.

Adică, spune canibalul,  măduva oaselor e foarte gustoasă,

Asasinii au aceeași părere, au renunțat la fudulii,

Bar grille, asta vrea tineretul, loup a l”acaille,

O mică revelație este pâinea din făină de oase,

Plăcintă din palme tăiate cu toporul,

Tu, iubito, m-ai făcut antropofag,

Bras și Troisbras, ei sunt ajutorii mei.

Firile sensibile se tem de pericole neștiute,

Vibrează ca firele de telegraf.

 

Invective

 

„Spânzurați-l de-i mișel, de-i nebun, la gard cu el,

de-i ciocoi cu fumuri, câinilor din drumuri,

câine rău și nu intrați, ba intrați și-n cap îi dați”

stai, dom”le, dar asta e o treabă penală,

strigă  o judecătoare goală,

cine citește la pieire se osândește,

eu mă închin la prințesa Ateh,

tu ce mai aștepți?

Daubmanus, vidivamus, vidivescampanus,

O  oglindă domoală mi se pune în față,

Dar ce față?  Unii au fața în spate.

Sunt mulți străpunși de  suliți fermecate,

Ei  sunt poeții care  se umplu de păcate,

Puneți la foc coliva, la vreme de nevoie,

De va mai fi și cazul, o frunză de aloe

s-acopere rușinea, de care îi duc dorul

fecioarele  închise  în turn. Ascultă corul

cum intonează imnuri funebre  ție-ți este

predestinat, te-nchină la  chipul din poveste.

 

Nici viață, nici moarte

Nici viață, nici moarte,
Nimic nu e sigur,
șoptește profesorul,
are o unghie cât o mistrie,
și-o înfige în gât,
sângele, roșu binefăcător
se revarsă pe coridoare,
pe scările blocului,
mulți s-au înecat ,
profesorul a scăpat
printr-o simplă intervenție.
Acum este paznic
La o grădiniță de copii,
E foarte mulțumit,
Dezleagă și cuvinte încrucișate,
Mănâncă gogoși,
Nu pune nici o întrebare,
Am încercat să-i iau un interviu,
m-a refuzat, ținea mâna în buzunar,
se observa că avea o unghie
sub formă de mistrie.
Nici viață, nici moarte

Nici viață, nici moarte,
Nimic nu e sigur,
șoptește profesorul,
are o unghie cât o mistrie,
și-o înfige în gât,
sângele, roșu binefăcător
se revarsă pe coridoare,
pe scările blocului,
mulți s-au înecat ,
profesorul a scăpat
printr-o simplă intervenție.
Acum este paznic
La o grădiniță de copii,
E foarte mulțumit,
Dezleagă și cuvinte încrucișate,
Mănâncă gogoși,
Nu pune nici o întrebare,
Am încercat să-i iau un interviu,
m-a refuzat, ținea mâna în buzunar,
se observa că avea o unghie
sub formă de mistrie.

Pierd momentan legătura cu viața

Ecce natura, ecce homo, ecce Deus,
Homo ex machina,
Idolii noi, perverși,
Prevert avea dreptate,
Scuipa într-o parte,
Diversitate, pasiunea mea.
Din ură ne smochinim,
Din dragoste trandafirim,
în Mausoleu zace titanul-tiran,
fanaticii cântă la pian.
Poetul moare în liniște
Sau în duel sau în duet
Cu Susette.
Mă-nfățișez cu ce am,
Un geam, un program, golan,
Mărturisiri, mături, mesiri,
Beleli, boleșnițe, afuriseli,
Nu mă luați drept altul,
Bradul, brandul, heraldul,
O sperietoare la ceas de noapte,
Când fug goale și femeile coapte,
Cu Dionysos mă înțeleg,
Dar cu adjunctul-berbec?
Am văzut de-a lungul vieții oameni
Cu umeri înguști, cu minte largă,
Oameni cu umeri largi, minte îngustă,
De langustă.
Astăzi pietrele străjuiesc morminte goale,
Sufletele rătăcesc în spații și rotocoale,
Trupul- în circuit material al naturii,
Râsul meu – hohotul pădurii.

 

 

 

 

Cuprins: