Pustnicul Vasile

Pustnicul Vasile

P.1

Îndreaptă-ți  călcâiele-nainte,

pornește  îndărăt către cuvinte,

către părinți, străbuni și strămulțimoși,

ca să revii cocoș.

Cocorii zboară, unu-n frunte,

El va muri lângă un munte,

Un altul  îi ia locul, mai dibaci,

Revino,  vagabond- scripaci.

Eliberat de ură, desfătări,

Vasile-pustnic sapă scări și scări,

Într-o despicătură luminoasă

Se va simți un prunc ajuns acasă.

Va spune, lumea nu-i de mine,

Iar marea îl va plânge  cu suspine,

Iar undeva iubita veșnic trează,

Zadarnic mai așteaptă, mai pariază,

Ba pune suta, mia de țechini,

Iar el era de mult în înălțimi,

El n-a iubit, copii n-avea defel,

Copil rămas, de-un secol bătrânel.

P2.

Cum risipit este tezaurul luminii,

Ca aurul din buzunar-unui bețiv,

Albastră este seara , prea albastră,

Făcurăm bidivoiul șef de trib.

Mereu revii, melancolie moale,

Iar fericirea scade ca un mal,  

În patru puncte cardinale pleacă țara,

A ars și  zooparcul  național.

De umilință greu urcă pălmașul,

Durerea se transformă-n geamăt surd,

Privește cum amurgul cade-n comă,

Iar spiridușii zburdă-n burg.

Un muribund se tânguie-n cămară

Ori face dragoste cu moartea sa amară.

P.3

 

Cum sta Vasile-mpietrit de trei veacuri,

Păzind castelul plasat între lacuri,

Vopsele și multe, frumoase-accesorii,

Vasile era ca zburătorii.

Aici și acolo, speria fete noaptea,

Vasile, Vasile, ca-n clasa a șaptea.

Aude Vasile ploaia  cum udă

Acoperișul de izumrudă,

E singur Vasile, îl duce un gând

La locuința sa de flămând,

Adică din Flămânzi,  mare sat,

Vasile  fu șef și portar la Palat,

Iubita îi cântă acum , lângă groapă,

El doarme, el speră că încă mai scapă,

Că sfânt el se crede și este și-a fost,

Vasile e omul ce doarme în post.

BORIS MARIAN