Navele fantomă

 

Bavaria

 

Avaria din Bavaria îmi produse caria,

Când la doctor mă dusei, Zevedei

Era de față, dar eu ce întreb aici?

Se preumblă licurici ba în sâmge, ba-n gâtlej,

Să trăiască Dej și Clej, n-am aflat eu, n-am aflat,

De există Rai și Iad, ametist, rubin și jad,

Eu cred doar că viața e VEȘNICIIEEE.

Ce-mi sunt azi Bavaria, Asia și CARIA?

Doamne , noi nu-mbătrânim,

Scriem și murim puțin.

Visezi cai verzi pe pereți,

Dar pereții sunt egreți, zboară,

Ei plutesc în aer, dincolo ești numai tu,

Caii verzi închiși, tatoo.

Nave fantomă bântuie prin sufletele noastre, Uneori nici nu le vedem, Unii pleacă, se-ntâmplă, cu ambulanța, Alții cu un Boeing păgubos. Ca zăpada de primăvară ne topim, Vom lăsa ghioceii în urmă? Fotografiile se-ngălbenesc, unele Se regăsesc la gunoi. Îți vorbesc, micul cenotaf din lemn brun, Emoția se desprinde din umbre, există? Inelul de aur se schimbă în fier, apoi în rugină. Cascadele păstrează un secret în ciuda monotoniei, La fel, unele poeme, ascund o mare durere. Admir pe cei ce tăinuiesc teama de moarte. Ne temem, deși repetăm că nimic nu e veșnic, Ba totul e veșnic, doar se transformă și cuvintele Fac la fel, te iubesc, spun, apoi, mai știi? ……………………………………………………………………. Dragostea este a celui ce pierde, Plângi în zadar, copile, sunt certe Stigmatul iubirii ascuns sub cămașă, Sărutul din miezul de noapte malgașă. Prea multe mizerii se plimbă pe Net, Dar cine respinge un gest, un buchet? Cum o mai duci, prietene? Bine. Sub bine se poate ascunde o rușine Ori o durere, morți aparente, timide ființe,mereu alergente, iubesc, cine știe, iubesc cu ardoare, dar mă ascund, labirinturi,culoare, mă pierd peste tot, dar cel care pierde iubește mai mult, are semnele certe. ………………………………………………………….. O piatră palidă vorbește în versuri, Sunt dealuri ce ne spun doar poeme, Pereții mint, sunt trufași, ca șefii, Lăuntric cerul se deschide devreme. Există vieți fumegătoare, fiori, Poți să te pierzi în ele ca-n haos, Există călători mai morți decât morții, Iubito, hai s-alergăm pe lângă tren. Trăit-am multe vieți, dar am mințit Prea des, am mituit și moartea și viața, Cineva face focul în locul meu, În urma noastră ard luceferi. Curge aurul din ghitare, chiar pianul Este mai nobil, în el ne vom iubi. ……………………………………………………… Be lăudăm că o ducem bine, Ok, foarte bine, ok, ok, Nu ne dor capul, nici fundul, burta, Nu tușim, nu avem chestiuni de familie, ok! Iar valurile mării cresc, suntem corăbioare, E bine, strigă unul și dispare, ce mai faci? Cine răspunde? Albatroșii plutesc calmi, Anunță furtuni, în ce să credem? Fie, Dumnezeu, dar calea e lungă. Se-aude muzica lui Chopin. E mută mătușa? Ține cârma și creierul Să-ți fie treze, zâmbește cu dispreț, Dincolo te așteaptă fecioare. Pentru josnicia în care trăim era nevoie de Dumnezeu, altfel tușim, pentru iubirile neîmplinite era nevoie de Dumnezeu, poate iubim, pentru copiii noștri nevinovați este nevoie de Dumnezeu, știm. Unde alergăm? Pe picioare, pe genunchi, pe burtă, nopțile ne ascund chipul, strigăm, nu ne auzim inima, ziua se uită mirată,cheile s-au pierdut, Tablele Legii s-au spart, stăm spate-n spate, ce nuntă mare, fără miri. Ce carabină, care dușmani? Tribul păsării de fier,ochii lor sunt de piatră. Lumea e tot mai nelumească. Din spaimă se naște curajul,din moarte nemoartea. E rece pământul, mai aveam de spus ceva, Doamne. Privesc copacul, el se uită la mine,„ Ce cauți aici?”,întrebăm în același timp. Un porumbel ne urmărește cu coada ochiului. Doar astfel înțeleg rolul meu în natură. Restul sunt frunze, pene, vorbe, valuri, timp. Sunt obosit să mai pierd. Ba nu mă loghez,ba alunec pe gheață. Nimic nu are rost,zice prostul. Nimic nu iese bine, rușine. O ușă în viață. Totul pare prea ușor ori prea greu. Gândești dihotomic, dihanie. Rateul ca formă de viață. Să nu te-ntorci cu spatele la mine, tu, Poesie, rime reci,sublime. Nu părăsesc nici crez, nici jurăminți, tu nu mă minți. În tot ce mă-nconjoară e un abur îmbătător și totodată sacru, de brațul nevăzut mă sprijin, iubita mea, gheișă de prestigiu. Să te înșel? Doar timp destul să-mi dai, sunt iadul,nici tu nu ești rai. Din nuntă-n nuntă am ajuns la mal, de-aici voi fi drumeț astral. Mă voi iubi cu Venus, Andromeda, luând și locul Zevsului cu Leda, mă vor pândi diavolii din ceruri, ei spun că-s îngeri, nu spun adevăruri. Dacă plecăm spre nicăieri. Să ne alegem un loc dulce Cu piersici, mere, prune, peri, Pe unde diavolul ne-o duce. Că doar am fost nerușinați, Iubind și preacurvind mereu și am băut cu alți fârtați și L-am mințit pe Dumnezeu. Ba am mai scris și versuri gri, Nici albe și nici negre, vai, Rimând pe ygrec cu Bruce Lee Poeții n-au ce face-n rai. Mimând DADA,avangardism Am fost și clovni și spectatori, n-am fost bolnavi de autism, noi am murit de multe ori. DADA, durere crispată, Contrariul contrariului, x, Nisipului visului, pată De pix. Roata de bicicletă, Duchamp, Richard III voia doar un cal, DADA i-l dărui cu tam-tam, Bal, bal, Baal. Alors qois? Apollinaire, Top the topless, fuck, Sora carității,monșer Este-n ocean un colac. Un papagal, un gagapal, Toate se-așează cum vrem, Ne mai vedem, a fost epocal Calul DADA prin vremi. Ce construim noi aici ? Un castel, o inimă, ceva ce plutește în aer. Ați văzut inimă plutind prin aer? Eu nu, el – da. Am văzut inimi călcate cu cizmele, Am văzut castele de copii dărâmate cu piciorul. Am văzut cai bătuți până la moarte, Ca să nu spun de oameni. De fapt prea sunt mulți oameni, Unde mergi, dai de oameni, tataie, Te caută moartea acasă și mata umbli cu tramvaiul. Copii predați la Obiecte Pierdute, Adulți sorbind cu nesaț ultima sticlă de votcă Înaintea plecării spre Iad, Rai, știe naiba. La ce ajută poezia? La nimic, nici la nuntă, Doar ca un intermezzo. De bază sunt bucătarul șef și orchestra, ce i-aș pupa eu pe frunte, lipindu-le un poem de St.O. Iosif. Nici iubita nu se împacă bine cu poezia, Ba n-are timp, ba scrie și ea, tot nu are timp. Iar poetul umblă pe podurile Senei, Să se arunce sau ba? Ciudată este dragostea noastră, Nu ne vedem niciodată, ca doi orbi Închinându-se la aceeași icoană, Îmi lipesc urechea de calculator, Aud voci, Orfeu, Euridice? Absență umilitoare sau nu? Spațiul seamănă cu un uter ori cu o deltă. Ne zărim printre trestii, unde e fiica Faraonului? Prin transparență vom ajunge pe un tărâm mirific Acolo te voi întâlni, te voi lua în brațe. A trecut un secol, mi-ai spus, Mai mult decât trecerea prin Sinai. Trebuie doar să mergem înainte, Nici un simț nu e mort, frumusețea, spaima, totuna. Dă-mi mâna. Sub plapuma liniștii, șarpele gândului nerușinat se strecoară și caută. Nu are mâini, dar apucă, nici picioare s-alerge. Ochii viciului străpung întunericul ca două flăcări albastre. Îți aprind umerii, brațele, sânii, caută centrul plăcerii. Părintele somnului veghează, echilibrul de mult s-a pierdut, Ne-ntoarcem în haos, la capătul căruia O nesfârșită oboseală ne așteaptă matern. Am visat că mi-au zburat toți dinții din gură, Arătam ca dracu” și era adevărat, Unii se prăpădeau de râs, Alții spuneau , uite, bă, niște dinți pe cer, Ăsta și-a pus cerul în gură și ne-a dat doar dinții. You are on it, le-am răspuns ca la Niuiorc, E clar că motanul nu avea nimic contra păpușii, Asta înțeleseseră și Alice cu Dinah, Punțile sunt rupte, mormăi castorul, Pronia cerească așa a vrut. Fără să jignesc din nou pe cineva, m-am pus pe spart bănci în parc,noaptea, să nu vadă nimeni, cu tine voi scoate o proză bună, cred eu, dar aș prefera să facem un copil ori să-ți fur o carte.

 

 

Nave fantomă bântuie prin sufletele noastre, Uneori nici nu le vedem, Unii pleacă, se-ntâmplă, cu ambulanța, Alții cu un Boeing păgubos. Ca zăpada de primăvară ne topim, Vom lăsa ghioceii în urmă? Fotografiile se-ngălbenesc, unele Se regăsesc la gunoi. Îți vorbesc, micul cenotaf din lemn brun, Emoția se desprinde din umbre, există? Inelul de aur se schimbă în fier, apoi în rugină. Cascadele păstrează un secret în ciuda monotoniei, La fel, unele poeme, ascund o mare durere. Admir pe cei ce tăinuiesc teama de moarte. Ne temem, deși repetăm că nimic nu e veșnic, Ba totul e veșnic, doar se transformă și cuvintele Fac la fel, te iubesc, spun, apoi, mai știi? ……………………………………………………………………. Dragostea este a celui ce pierde, Plângi în zadar, copile, sunt certe Stigmatul iubirii ascuns sub cămașă, Sărutul din miezul de noapte malgașă. Prea multe mizerii se plimbă pe Net, Dar cine respinge un gest, un buchet? Cum o mai duci, prietene? Bine. Sub bine se poate ascunde o rușine Ori o durere, morți aparente, timide ființe,mereu alergente, iubesc, cine știe, iubesc cu ardoare, dar mă ascund, labirinturi,culoare, mă pierd peste tot, dar cel care pierde iubește mai mult, are semnele certe. ………………………………………………………….. O piatră palidă vorbește în versuri, Sunt dealuri ce ne spun doar poeme, Pereții mint, sunt trufași, ca șefii, Lăuntric cerul se deschide devreme. Există vieți fumegătoare, fiori, Poți să te pierzi în ele ca-n haos, Există călători mai morți decât morții, Iubito, hai s-alergăm pe lângă tren. Trăit-am multe vieți, dar am mințit Prea des, am mituit și moartea și viața, Cineva face focul în locul meu, În urma noastră ard luceferi. Curge aurul din ghitare, chiar pianul Este mai nobil, în el ne vom iubi. ……………………………………………………… Be lăudăm că o ducem bine, Ok, foarte bine, ok, ok, Nu ne dor capul, nici fundul, burta, Nu tușim, nu avem chestiuni de familie, ok! Iar valurile mării cresc, suntem corăbioare, E bine, strigă unul și dispare, ce mai faci? Cine răspunde? Albatroșii plutesc calmi, Anunță furtuni, în ce să credem? Fie, Dumnezeu, dar calea e lungă. Se-aude muzica lui Chopin. E mută mătușa? Ține cârma și creierul Să-ți fie treze, zâmbește cu dispreț, Dincolo te așteaptă fecioare.                           Pentru josnicia în care trăim era nevoie de Dumnezeu, altfel tușim, pentru iubirile neîmplinite era nevoie de Dumnezeu, poate iubim, pentru copiii noștri nevinovați este nevoie de Dumnezeu, știm. Unde alergăm? Pe picioare, pe genunchi, pe burtă, nopțile ne ascund chipul, strigăm, nu ne auzim inima, ziua se uită mirată,cheile s-au pierdut, Tablele Legii s-au spart, stăm spate-n spate, ce nuntă mare, fără miri. Ce carabină, care dușmani? Tribul păsării de fier,ochii lor sunt de piatră. Lumea e tot mai nelumească. Din spaimă se naște curajul,din moarte nemoartea. E rece pământul, mai aveam de spus ceva, Doamne. Privesc copacul, el se uită la mine,„ Ce cauți aici?”,întrebăm în același timp. Un porumbel ne urmărește cu coada ochiului. Doar astfel înțeleg rolul meu în natură. Restul sunt frunze, pene, vorbe, valuri, timp. Sunt obosit să mai pierd. Ba nu mă loghez,ba alunec pe gheață. Nimic nu are rost,zice prostul. Nimic nu iese bine, rușine. O ușă în viață. Totul pare prea ușor ori prea greu. Gândești dihotomic, dihanie. Rateul ca formă de viață. Să nu te-ntorci cu spatele la mine, tu, Poesie, rime reci,sublime. Nu părăsesc nici crez, nici jurăminți, tu nu mă minți. În tot ce mă-nconjoară e un abur îmbătător și totodată sacru, de brațul nevăzut mă sprijin, iubita mea, gheișă de prestigiu. Să te înșel? Doar timp destul să-mi dai, sunt iadul,nici tu nu ești rai. Din nuntă-n nuntă am ajuns la mal, de-aici voi fi drumeț astral. Mă voi iubi cu Venus, Andromeda, luând și locul Zevsului cu Leda, mă vor pândi diavolii din ceruri, ei spun că-s îngeri, nu spun adevăruri.         Dacă plecăm spre nicăieri. Să ne alegem un loc dulce Cu piersici, mere, prune, peri, Pe unde diavolul ne-o duce. Că doar am fost nerușinați, Iubind și preacurvind mereu și am băut cu alți fârtați și L-am mințit pe Dumnezeu. Ba am mai scris și versuri gri, Nici albe și nici negre, vai, Rimând pe ygrec cu Bruce Lee Poeții n-au ce face-n rai. Mimând DADA,avangardism Am fost și clovni și spectatori, n-am fost bolnavi de autism, noi am murit de multe ori. DADA, durere crispată, Contrariul contrariului, x, Nisipului visului, pată De pix. Roata de bicicletă, Duchamp, Richard III voia doar un cal, DADA i-l dărui cu tam-tam, Bal, bal, Baal. Alors qois? Apollinaire, Top the topless, fuck, Sora carității,monșer Este-n ocean un colac. Un papagal, un gagapal, Toate se-așează cum vrem, Ne mai vedem, a fost epocal Calul DADA prin vremi.     Ce construim noi aici ? Un castel, o inimă, ceva ce plutește în aer. Ați văzut inimă plutind prin aer? Eu nu, el – da. Am văzut inimi călcate cu cizmele, Am văzut castele de copii dărâmate cu piciorul. Am văzut cai bătuți până la moarte, Ca să nu spun de oameni. De fapt prea sunt mulți oameni, Unde mergi, dai de oameni, tataie, Te caută moartea acasă și mata umbli cu tramvaiul. Copii predați la Obiecte Pierdute, Adulți sorbind cu nesaț ultima sticlă de votcă Înaintea plecării spre Iad, Rai, știe naiba. La ce ajută poezia? La nimic, nici la nuntă, Doar ca un intermezzo. De bază sunt bucătarul șef și orchestra, ce i-aș pupa eu pe frunte, lipindu-le un poem de St.O. Iosif. Nici iubita nu se împacă bine cu poezia, Ba n-are timp, ba scrie și ea, tot nu are timp. Iar poetul umblă pe podurile Senei, Să se arunce sau ba?         Ciudată este dragostea noastră, Nu ne vedem niciodată, ca doi orbi Închinându-se la aceeași icoană, Îmi lipesc urechea de calculator, Aud voci, Orfeu, Euridice? Absență umilitoare sau nu? Spațiul seamănă cu un uter ori cu o deltă. Ne zărim printre trestii, unde e fiica Faraonului? Prin transparență vom ajunge pe un tărâm mirific Acolo te voi întâlni, te voi lua în brațe. A trecut un secol, mi-ai spus, Mai mult decât trecerea prin Sinai. Trebuie doar să mergem înainte, Nici un simț nu e mort, frumusețea, spaima, totuna. Dă-mi mâna. Sub plapuma liniștii, șarpele gândului nerușinat se strecoară și caută. Nu are mâini, dar apucă, nici picioare s-alerge. Ochii viciului străpung întunericul ca două flăcări albastre. Îți aprind umerii, brațele, sânii, caută centrul plăcerii. Părintele somnului veghează, echilibrul de mult s-a pierdut, Ne-ntoarcem în haos, la capătul căruia O nesfârșită oboseală ne așteaptă matern.           Am visat că mi-au zburat toți dinții din gură, Arătam ca dracu” și era adevărat, Unii se prăpădeau de râs, Alții spuneau , uite, bă, niște dinți pe cer, Ăsta și-a pus cerul în gură și ne-a dat doar dinții. You are on it, le-am răspuns ca la Niuiorc, E clar că motanul nu avea nimic contra păpușii, Asta înțeleseseră și Alice cu Dinah, Punțile sunt rupte, mormăi castorul, Pronia cerească așa a vrut. Fără să jignesc din nou pe cineva, m-am pus pe spart bănci în parc,noaptea, să nu vadă nimeni, cu tine voi scoate o proză bună, cred eu, dar aș prefera să facem un copil ori să-ți fur o carte. BORIS MARIAN .