Din vremea lui Papură…

Din vremea lui Papură…

 

Era un om care a trăit  peste o sută de ani,

El a fugit mereu din calea morții,  fără preget,

Într-o seară vede un cerșetor cam prăpădit,

Mai prăpădit decât oricare altul, câți ani ai , nenicule,

Păi nu prea știu, a răspuns acela cu fereală ,ciudat,

Zise alergătorul de cursă lungă, eu știu exact câr am,

Cât, întreabă  cu oarecare cruzime cerșetorul,

Imediat, adică o sută la malul mării, optsprezece la o stână,

O lună în Himalaya, aducă?  Adică nimic, râse cerșetorul,

Brusc întinerit, atât ți-a fost, fugarule,o sută optsprezece

și o lună, scoase un paloș mare, sclipitor și îi zbură capul

bietului alergător, de se duse ca o minge de rugby până la malul

înnoroiat al unui eleșteu. Ajuns la al șaptelea cer, Dumnezeu

 mi-a acordat râsul, a devenit o boală, multe ghionturi

am încasat pentru acest râs, am uitat umilința, drumul spre Paris,

apoi spre Rai, râsul nu este bine văzut nici în Iad,

 astfel mi-am văzut de râsul meu, l-am șlefuit ca pe o piatră prețioasă,  

l-am pus pe deget, îl arăt uneori, vă fac cu ochiul,

unii se enervează, dar degetul meu râde, ca orice om,

am necazuri cu rostirea adevărului,cineva a vrut

să-mi smulgă de pe deget  podoaba,  cu deget cu tot,

să râdă și el, petreceți, vă rog o noapte în cimitir,

în oricare, veți auzi cât de mulți defuncți

se prăpădesc de râs, e de toată mirarea.

BORIS MARIAN

.