Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează.  Disperarea este o formă de viaţă.

În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam…Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus… în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei… În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini… numelui dragostei tale i se adaugă silabe…Amândouă porţile lumii stau deschise… în noaptea scindată… purtând nesigurul verde în al tău mereu…Fiica morţii tale sau frica?   Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit… Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii… Acesta-i ţinutul unde se odihnesc  cei pe care  i-am ajuns   Fulgii  nu-i vor număra… Un cuvânt, tu ştii, un cadavru… Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.

La răscruce, artist Doina Munteanu

Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene?  Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină,  mă alină  dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul .  Aşa cred, sunt   hrănit cu erezii ştiinţifice.  Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?

autor Boris Marian

Tagged with: Boris Marian, Doina Munteanu

Comentariile sunt închise