Cum te lovește

Cum te lovește Cum te lovește soarta Ca pe bătrânii tăi, Tu pavăză porți cartea și cauți alte căi, de-a înțelege lumea și mersul în trafic, tu nu cauți un renume, dar nu poți fi calic, cerșind la colțuri banul, cântând romanțe vechi, tu crezi în Levithanul gigant, fără urechi. PS. Da, iubito, tu nu vei îmbătrâni nici în ochii mei, nici în ai tăi. Restul nu contează, simple cifre. Iar una din atributele tinereții este darul de a comunica, atât cu Divinitatea, cât și cu oamenii din jur. Nihil sine Deo, include și oamenii – creații ale Domnului. Marginal aș spune că tinerețea nu se manifestă printr-un optimism formal, o demonstrație în fața unor admiratori. Acești „actori” devin comici. Cunosc personaje publice care se …dau tineri, dar amărăciu...nea se simte și se vede. Mai este și recăderea în copilărie, dar aici ajungem la fenomene ce țin de psiho-terapie. Nu vreau, cum stăm noi de vorbă, ochi în ochi, să vorbesc doar despre mine, mi-este dor de chipul tău nevăzut. Triumf ascuns între patru pereți? Coșmarul morții? Triumf în mintea noastră, dragă Emily Dickinson, ultima mea cucerire. Trasul pe roată este cel mai mărunt chin față de marea eliberare. Auzi un corn în depărtare? Cornul speranței. Lichior miraculos este speranța. Albinele îmbătate de soare și arome își uită năravul de mai înțepa. Rănite de atâtea sărutări, buzele se caută din nou. Nu-i moarte mai de preț, decât ceea din iubire. Ai toată viața înainte, centaure rănit, Găsește piatra filosofală, iubirea, Piticul roșu o ascunde, el nu cunoaște iubirea,Cutia neagră ce a rămas pe fundul mării Ne va spune cândva adevărul. Din labirintul înghețat iese regina, Bătrânul gringo vine s-o salute, Deși nu-l lasă măscăricii, Soarele-i gol, spune domnișoara Dory, Ea ne va dărui sărutul morții, cine știe? Barbare insecte vor cuceri Capadocia, Candizii dorm printre corbi și visează Prea albe fecioare, Troia s-a dus în adânc Din prea multă trufie, trădare, Cucuta în doze mai mici nemurire aduce, Râde bufonul, el este om, știe-l Domnul. Voi visa fără grabă, te ridic cu brațe mereu renăscute, O nouă lumină din ochii ce nu mai sunt orbi, Iar vocea pe care nicicând n-o auzi, Va fi lângă inima ta, cu ea se-mpreună. Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios, Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare, Nici zgardă de aur și nici marmură, Să pot auzi clinchetul tramvaielor, Urletul sălbatic al motocicletelor, Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat, O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi, Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III, Voi râde de listele laureaților, medaliaților, De istoriile literare voi râde în hohote, Trece în goană un pâlc de călăreți, Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume, Iar noi mai avem puterea să râdem, Trăiască, strigă sufletele slabe, Pe ritm de samba, apoi adio. Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan Sau Olandezul Zburător fără de moarte. BMMVezi mai mult Această postare nu va apărea în secţiunea Noutăţi a altor persoane, decât dacă o distribui DistribuieVezi mai multe amintiri Doar tu poţi vedea această previzualizare până când publici reclama Boris Marian Mehr