A scrie mult

A scrie mult Scrie mult, băiete, până când mâna îți va cădea uscată, Computerul va exploda, cititorii te vor ocoli ca pe o umbră suspectă, Mozart a depășit orice limite, dar nu de asta a murit, a scrie puțin este o artă, A nu scrie nimic este un Everest al anonimatului, Că omul se află în om, zice oricare, crinul se regăsește în crin, Autorul lalelelor a murit de tristețe, fiecare filosofăm în căutarea Propriei esențe, îți bei propria supă, nu compara A cu B, eu cu el, Un orb îș zărește mai lesne pe Dumnzeu, dar nu orice surd este Beethoven, Legea cantității se referă la bani, la zilele rămase, cine îți numără versurile? O fi un contabil la Fondul Literar. Cantitatea este o măsură a morții, Nu iubesc pe cei care nu vorbesc, ca niște tramvaie oprite în depou, Prefer plantele, pietrele, nu ați văzut ce mult vorbește un câine? Pe tine, iubito, te voi săruta de o mie de ori pe noapte, Starea de bine de la Dumnezeu vine, dar nu tot ce vine din ispirație De la Dumnzeu vine, suntem oare otravă unul pentru celălalt? Lupta cu Dumnzeu este zadarnică, Îngerul va învinge, Ai plecat la mare disprețuindu-te pe tine și pe ceilalți, Ce vină avem noi că nu te păoți iubi? Inexistența lui Dumnezeu dovedește atotputernicia Sa, Poetul nu are o soartă, are o veșnicie, lasă-i ușa deschisă. ********************************************** Doamne, iartă-mă, am visat că eram Tu, Mi s-a spus, vai, ce bătrân ești, Avem un loc în azil, avem și pamperși Pe potrivă, nu este nimic că nu prea judeci, Primim și proști, doar să fie cuminți, Să nu sară la femei cu fund mic, Nici la marii noștri creatori, Citesc versurile unei poete sexiste, Sex, sex, plex plesnise, Coapse, sinapse, gândește prin centrii nervoși și prin vagin, Pentru iubire e bine, e bună, E brună, o însoțește un guard Ceva între brad și bulevard, Între un vierme gigant, genuin, Mult sânge rău îmi făcură, din plin, Cântă , zeiță , mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul , mânia mă prinse, Un an flămând, un râu Cocor, Pasiunile adânc mă dor, un om se naște, alții mor, De mine însumi îmi e dor, teamă prea tulbure spumând, Castanii galbeni mor pe rând, castanele-sâni de negresă, Valuri, tandrețe, o, contesă, Apoi ghețarii vin greoi , împing un milenar noroi, Iar noi nu vrem, nici nu-ncercăm de ură să ne depărtăm, m-au înjurat cât au putut, neghiobul slut, frumos rebut. Deșertul prinde viață iar, un vis, speranță ori coșmar? Tu crezi că nici nu m-a durut? Oho, dar nu e greu să uit, Apar și marii zburători, poeții – sfinți nemuritori, Doar decedatul n-a cedat, în galaxii va fi lăudat, Citesc orice și e moral să caut pe unde sunt corali, Acesta este rostul meu, să scriu, iubind pe Dumnezeu. Naivitate? Onestitate? Din amândouă o cantitate. Ai fost la birt, ai fost la brith, Paznic de noapte la circ, Cărai locomotive-n spate De se mira și conul Tache, Acum intrași în scenă, vai, Un saltimbanc din Uruguay, Nu arătai a fi profet și nici proclet și nici puiet, De îți băgași gheara în gât, urât. Și mă-njurai și mă-njurai La fel ca pe hoții de cai, Ce-a fost cu tine, ce frumos Erai când mai umblai pe jos, Acum, călare pe Pegas ți-e teamă să nu cazi. Din turnul tău nu vezi nimic, De ești bogat ori ești calic, Bogat în rime, suflet gol, alcool. De-i poezia drog, accept, nu poți muri fiind poet, Mă cheamă gândul înlăuntru, e neagră luna, o să urlu, Îmi vor răspunde ușii albi, ajunși în Alpi. Peste-un milion de ani, atomi, ne-om saluta ca niște domni. BORIS M.MARIAN Articole din Pagini care ţi-ar putea plăcea Şterge