O sută sori pluteau pe mal,
Rechinii se țineau de șal,
Iar tu nu te temeai deloc,
Erai barbarul diplodoc,
Că grea e arta pentru grei,
Am întâlnit savanți pigmei,
A spune ceva memorabil și nobil?
Pornopsihia sperie snobii,
Dar despre moartea lui Ivan Ilici
Cine mai știe, la examene pici.
Supravegheați-ne, totul se fură,
De la lingouri și până la zgură,
Exhibă, omule, tot ce e-n tine,
Suflet și spirit, gânduri haine.
Că tu ai talentul de a te eschiva,
Precum spadasinul din burgul mic Spa.
Doar tu, iubito, ești cristalină
Să te sărut nu-ndrăznesc. Sunt de vină.
Precum invariabila constantă Pi,
Nici într-un vis n-aș îndrăzni.
Schimbăm idei, simfoniete de dor,
Iar patima mea e aiurea, în nori.
Precum Venera fără de mâini,
Tu mă cuprinzi doar cu ochii, bieți câini,
În van vitejia, în van orice foc,
Ești Sapho de care n-am parte, noroc.
************************************
Destinul nebunului – să fie luat în serios,
O, libertatea nebunului, nemurire pe jos,
mi-a înghețat computerul la un comentariu,
ce cal se poate compara cu comunitarul?
Taurii de ceață știu ei ce știu.
Abbadon trece obosit pe lângă sicriu,
Extenuat de atâta iubiri,
A adormit sus, pe un TIR,
La un viraj, cu derapaj,
a căzut între fragi golași.
Guri de femei flămânde
l-au prins să-l frământe,
Greierii i-au cântat prohodul,
Brancardierii făcură podul,
În schimb i se oferă o scorbură adâncă.
Stai, strigă viteazul de pe o brâncă,
Abbadon, unde e regele Balthasar?
Cu fiece moarte , pământul devine mai rar,
Iar sarcina Domnului mai ușoară,
Unealta bătrânilor orbi tot sapă pe-o sfoară,
Măscărici se rostogolesc de-a valma pe scări,
Iar jos este Raiul . Măscări, doar măscări.
BORIS MARIAN
　
Nebun cap. 4
Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”, un individ pe nume Buendia mă face în toate felurile. Culmea, este un pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are două defecte într-unul.
Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor, adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”. Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă moartă”, o capodoperă?
Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul. Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „ Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta, pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet. Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”, scris-a Poe. „Per inima sa încet s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne ferim de fisuri, de la fisuri pornește catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața însăși este o problemă. Nu adăuga și altele. Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă.
„ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai interesanți decât oricare alți diavoli. Există un „ Idiot” mai sfânt decât al aceluiași ?
Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris, cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în vie, de zborul stârcului înalt, de felul cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii, cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.
Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu. I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în spinare cum îmi suflă Îngerul Morții, nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau.
Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa cum orice nouă dragoste nu poate fi respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.
Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”.
Sepulveda
Sepulveda citea romane de dragoste,
era bătrân și nu mai vedea bine, dar simțea,
ceva ca un vultur îl sfâșia pe dinăuntru,
căpcăuni veseli jucau de bucuria bătrânului,
ce vrei să spui cu asta, întreabă în treacăt capucinul,
mergi oarecum precum racul oare, oraculare, pe culoare?
Lolita , ia-mă de mână, zvăpăiat-o, o umbră murmură
în spatele draperiei, austeră instanță ia ființă în acel stat,
totul este pierdut, iubiri, parfumul de femeie, ce mai,
iadul pe pământ, un Tombuctu plin de canibali fără dinți,
inimi de câine se risipesc pe coline, oceanul moare liniștit la mal,
Barnabo, el ne va salva, Barnabo, cvartetul din Alexandria
interpretează un vals. Ce vise pierdute, ce zgomot, ce furie,
iar eu trebuie să îndur toate aceste nimicuri.
Lux, șic, fală și fast.




　

Cavalerii de fier tac mărunt,
Au inima de carborund,

Cavalerii tăcerii, cavalerii – languste,
Bieți cavaleri cu inimi fruste,

Cum să dăm vremea înapoi?
Zidul e-nalt, cazi în noroi.

Rămâne gingaș trupul de floare,
Cavalerii ce mor atinși de ninsoare.

*********************************



Eu sunt acidul, tu ești o bază,
eu caut un astru, tu ești o rază,
ne completăm, raiul și iadul,
exagerăm, iarba și bradul.
Eu retrăiesc poate prin tine,
tu îți urmezi căi noi, sublime,
eu te privesc ca pe-o minune,

tu ești oriunde ca valu-n lume,

ești melodie și dans și clocot,

eu îți răspund precum un clopot,
anii zadarnic trec , nu știm,

cum am putea să ne iubim.
********************************

Ea spune ce mirifică e lumea,
vorbește despre melodii astrale,

ea nu glumește, mi se pare-o glumă,
dar nu-ndrăznesc să pun un strop pe coală.
Prea este albă, visătoare-n toate ,
nici Diavolul nu ar putea să-i schimbe felul,
eu am trecut prin Iad și prin jăratec,
cuțitul nu jelește mielul.

Astfel ne-am petrecut prin ani credința,

ea-i fericită, lumea pare bună,
pe mine nu mă-mbată biruința,
știu - dăinuim doar împreună.
BMM
Viața aceasta suplă devine aproape dublă,

m-ai întrebat într-o noapte

ce se-nțelege din moarte.

Am spus, ai plâns, iar am spus.

Ce răsărit, ce apus,

ne-am rugat până-n zori,

apoi am fost scoși de ninsori,

decapitați de soare, cleptomania de șoarec,

clopote bat încă ritmic, intim și sadic și istmic.

Mă prinse o mare tristețe, ca Marea Neagră pe fețe,

tu ai șoptit overdue, eu sărutând și-am spus tu,

numai tu să trăiești, gemeni vreau și povești,

ciudat că mai trăiesc, murisem de mult , Bucharest,

acum va trebui să întrețin mulți copii,

m-am rugat și am plâns, m-ai mângâiat foarte strâns.

BMM



　



























































































































Fiece treaptă mă apropia de piscul moarte,
ce strălucire, ce amețire, anestezistul se cruci,
crucit a rămas, dar apare artista cu părul de aramă,
cu voce în tremolo, ca o vioară, face să tremure sala,
criticul Melasă care nu ne lasă, ce să spună el?
Mormăie ca un ursulache, the second pain,
panem et circenses, vrea governul Mendes,
tâlhar cinstit vezi numai la circ, iar ateu fricos
mult tace duios, politică fără pistol este ca rai fără iad,
între plebs și iluminare se ridică păduri de idoli lemnoși,
în portbagaj a fost găsită o maimuță ștrangulată,
în halat alb.
BMM