Copacul de pe acoperiș

Copacul de pe acoperiș Clădirea era destul de veche, construită în stil antic, adăpostea o bancă, pe culoarele ei alergau oameni și dosare, bancnotele stăteau cumințele în seifuri blindate cu paladium. Într-o zi, directorul și-a prins nevasta cu paznicul într-un depozit, oftau sincron și fără păs. I-a împușcat pe loc, iar el s-a spânzurat de clanța de la fereastră cu picioarele fluturând în aer. De atunci, cunoscuta bancă și-a încetat existența. Sus, într-un colț al terasei ce ocupa întregul acoperiș se născu un pomișor care cu anii devenii un adevărat copac, eu nu vedeam din stradă ce era – plop ori stejar, păsările și-au făcut cuiburi prin toate colțurile, clădirea a început să scadă din înălțime, mai exact se scufunda în pământul care o răbda liniștit. În semn de simpatie, mai toate clădirile din jur adăposteau copăcei, iar ele se scufundau fără regret. Părea o sinucidere colectivă. Până la dispariția totală? Așa se întrebau trecătorii. Nimeni nu mai știa cauza dezastrului. Dimineața, norii treceau deasupra clădirilor, păreau colorați de curcubee, de undeva apăru un cal pe nume Napoleaon, așa îl numeau localnicii, tropăia pe scări în interiorul băncii, apoi ieșea și necheza prelung ca o sirenă a Apocalipsului. Degeba ieșeau oamenii să-l împuște, gloanțele îl ocoleau, calul dădea roată împrejur, apoi dispărea în interiorul băncii. Se spune că era sufletul fostului director. Păsările cloceau ouă, unele cădeau pe trotuar, alteori își pierdea viața câte un pui. Mirosea a struguri cuprinși de bacterii. Cu anii clădirea dispăru, în locul ei se ridică o pușcărie, din spatele zidurilor se auzeau tropăituri, era o pușcărie pentru morți, nimeni nu era închis acolo , viu. Nici nu era cimitir că s-ar fi știut. Dar se mai auzeau și vaietele copacilor sub vânt, ciripit de mierle. Apăru un bătrân care le spunea copiilor ce se apropiau de zid – aici mi-am îngropat toți banii, am rămas sărac și am îmbătrânit tot sărac. Pentru ce? Că doamna directoare l-a iubit pe paznic? Păi nu se merită. BMM