Tunurile toamnei

Tunurile toamnei Toamna s-au unventat tunurile, au reculul în inima mea în care nimeni nu crede, cică am inima rece ca o ghiulea, dar, de ce cad frunzele tremurând? De ce mor unii toamna, iubito? Nu știi. Leii de piatră, de bronz, de lut prin aripi și pleacă spre un sud roșiatic și hemoragic. Toamna tu ai tăcut. Definitiv? Spune-mi - definitiv? De zece toamne taci, ești un muzeu închis? Oare mai știi cine ești? Nu crezi că un tun te poate iubi. Un șoarece s-a strecurat în inima mea, blestematul, un fel de disperare perversă, tu nu erai acolo, nici aici, mai greu o să treacă timpul, dar în fiece toamnă tunurile vor vesti sosirea toamnei, a disperării parșive, frunza va tremura, căzând ușor în acest pământ primitor. Tu nu ai venit, nu vei veni, nu ai să crezi că un poet în armură caraghioasă, cu un lighean de bărbier pe cap poate iubi. Dar ce frumoasă e bluza ta roție. BMM