Berlin - ultimul poem

Berlin - ultimul poem

　

Scriu ultimul poem într-un Berlin ploios,

Într-un scrin frumos, tumbalalaika, Hava Naghila,
Menta, afinul, agenta și cătina, bat-o vina,



Coada șoricelului, râsul prichindelului,

l-or fi găsit pe Dolfi? Era un fluture.

Merișorul se scutură. Bridge blue,

Carinthia, ia-mă de soţ, pe nume Gotz.

Northumbria, mă sperie umbra scrumbiei.



Te-ai mistuit ca o lumânare

În sfeșnic, fără a crede în minunile lumii,



Ai dat și fiarei un nume,

În jur – gropi comune, morminte,

Ce au trecut din tată în fiu,



Uri ancestrale, și poate și invers.

Riversplatta.

Mi-e frig , un frig al neiubirii,

Memoria a fost pulverizată



De un sinucigaș ce credea în zei-canibali,

Sunetul trist, îngrijorat, cad fructele

Din ramuri grele, cântec sugrumat,

Ucise galbene gazele, eu mângâi orga

Purtătoare de spații, nu fierbeți clovnii,

Ei spun adevărul, au răni ce nu se pot ascunde,



Numai cel cu carapace merge-n liniște și pace,

Creierul nu se mai mișcă, trepanăm cu-o toporișcă,

Toporișca e de zahăr, că țestoasa este mahăr.



************************************************

O săgeată străbate aerul, creierul,

Săgetătorul își face datoria, traditorul,

Sunt Lazăr cel sculat din morți,

Las locul gol, plătit pe șapte ani,



Distanțe mor pe-ncetu-n ochii mei,

Hai să vorbim pe limba gasteropodelor,

Iar tu zici do, eu zic lăută,

Sunt robul umbrei tale, nu mă crezi,



Mai pâlpâie coclitul timp, ca vinul vechi,

o leapșă între leșuri calde,

omul, ce mândru sună acest cuvânt,

dar fiecare-n parte este jalnic în natura infinită,

șerpi negri se înalță-n părul tău,

îi îmblânzesc, de când stăm noi în pat

și trăncănim aiurea?

Boris Marian