Căderea în Paradis

Copacii mor precum oamenii în pustiu,

de secetă, de focul auriu,

nici câinii nu se mai opresc pentru un piss,

începe drumul către Paradis.

Acolo vravia e mult mai jucăușă,

Corbii ceremiomioși stau doar la ușă,

iar cariul și furnicile lucrează,

să roadă-n carnea înmuiată de gălbează.

În care limbă noi murim? În geamăt,

iar geamătul nu prea se ia în seamă,

tradu-l în versuri ori petrece cum dorești,

suntem la Porțile Orientului, în București.

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Where are you? Întreabă

schilodul înghițindu-și o labă,

se consumă singur, se violează,

iar statuia de marmură veghează.

Ce suflete moarte și vii,

sufleuri, drajeuri, sarailii,

Raiul-grădină, raiul - găină, cocoș,

Gogu și Gog, mogulul Gogoși,

tu ești precum Pendulul lui Foucault,

mă-ntrebi de ce, o știe Kalmaro,

eram un comis-voiajor, un virus,

ce ți-a pătruns în suflet ca Șekspirus,

împărăteasă- a orhideelor, mimoză,

contesa mea cea fără de nevroză.

Demonii vântului turbat din miază-noapte,

aruncă luna-n baltă pe la șapte,

eu scriu pe-un pergament prea diafan,

cu litere de ceară și șofran,

zburăm deasupra cuibului de cuci,

între tombale pietre, pruni sălbatici, cruci.

BORIS MARIAN