Foarte confuz

Foarte confuz Voi fi foarte confuz. Așa sunt eu, mă intimidează propria personalitate. Dar tu, ești , oare, Sfinxul? De unde ai acea armonie interioară, acea înțelepciune? Din lecturi, din viață? Este adevărat, iubesc femeia, dar nu ca pe ceva abstract, dimpotrivă, foarte concret, dureros de concret. Am să ocolesc metaforele, ele falsifică ADESEORI mesajul. Când tace iubirea, totul devine tern, banal, oamenii încep să semene între ei, bărbații seamănă cu femeile și invers. Există un război secret între sexe. Este singurul război binecuvântat. Bărbatul mai simte durerea din coasta smulsă de Domnul. Eu nu știu cât de bun sunt la suflet. Poate că nu sunt bun, nu știu nici cât sunt de rău. Pot fi și cabotin, ca orice om normal. Pot plagia pe oricine și orice, nu veți ști niciodată pe cine. Nu m-am trezit niciodată din alcoolul iubirii. Poate de aceea nici nu mor, nici nu îmbătrânesc. Simt absența iubirii, uneori, ca o gară scoasă din circuit. Nu voi lăcrima, nu iubesc țintirimul, cei dragi sunt cu mine, ce bine știm să închidem o poartă, o ușă, o gură, ce-ar fi Dumnezeu să ne ia oxigenul? Un mort se odihnește dansând. Dar eu,, de trei zile sunt fericit. Cunoaștem noi dragostea munților, brazilor, fragilor, mirosul adânc al pământului reavăn? Cine nu trăiește, nu greșește, mi-ai spus, ai răbdare, dar pământul nu mă mai rabdă, ce fac? Nu suntem pulberi de stele? Nu suntem melodii ce cântă adesea-mpreună? Cunoaștem noi libertatea? De unde? Frumoasă e orice dorință? Întreb doar de este frumoasă. Nici lipsa dorinței. O barcă-ncărcată cu genele morților noștri. Îmi amintesc oglinda fermecată pe care fata negricioasă mi-o punea în ochi. Nu mai vedeam nimic. Ce nemișcat e soarele și noi ne tot rotim fără un rost. De marionete nu are nevoie nici Demiurgul. Unde ne sunt divinii în veșminte omenești? Străbați un drum, apoi un altul, te rătăcești și nu mai știi niciunul. Cum îmi clipește fata din oglindă. Mai știm noi ce-i mirarea? Noi care știm de toate și nimic. Mai știm ce-i îndoiala? Noi ne rotim în cercuri tot mai mici. Eu mai privesc la pălăria celui care a plecat de mult. E tot mai strâmtă. Doar sperietorile mai știu ce bună e o pălărie spartă. Nu vreau să mă gândesc la cele sfinte, dar fără ele este și mai rău. Un cerșetor șchiop bântuie lumea. Și nu mă voi lua după vulturi, semeți sunt ei, dar hrăpăreți. Le plac și mortăciunile, why not? Voi ați văzut o veveriță tremurând? Suntem obișnuiți cu abdicarea. Ce mult ne plac aplauzele-n secret? O clipă mi-am zărit propriul sufklet, minte, ce era nu știu, cum rătăcea pe cer, căuta doar nemurirea, atâta doar, o nemurire, fie și-o clipă. Ce face fluturele-n jurul lămâiței? În palma mea o gâză îmi ghicește viitorul. S-au dus și tremurul, cutremurul, de neclintit este Cuvântul. Amin. BORIS MARIAN