Nevermore
De-atâtea
nopți Te-aud plângând,
Aud
materia plouând,
Sunt
singur și mai scriu un rând
Despre
lăcuste.
O,
Doamne, nu mă mai ierta,
Sunt
o lăcustă-n fața Ta,
Un
greiere eu de aș fi,
Aș
scrie poezii.
Dar
nu mi-e pana bidiviu,
Eu
cu computerul tot scriu,
El
se mai strică uneori,
Dar
nu l-aș da, să mor.
Aici,
alături m-oți găsi
Cu
o amantă-i spune Psi,
O mie
de pixeli de-mi dați,
Pe
mine nu mă cumpărați,
Nu
mă lăudați zadarnic, eu
Scriu
pentru Dumnezeu.
****************************
Nu mai era sigur pe nimic,
numai creierul îi lucra febril.
Mai febril ca niciodată.
Îi trimitea
ghirlande de metafore,
fragmente
de marmură, diamant,
iar
ea tăcea ca un sfinx.
„Un sfinx trebuie spart,
să vedem ce este înăuntru”.
Se gândea el.
Dar
distanţa ca şi timpul
ca şi indiferenţa ucid sentimentele
cum mor păsările în zborul lor spre sud,
prinse
de un vânt rece.
A plecat, cu o carte de un învăţat chinez,
în
munţii Tibetului, s-a ras în cap,
cum făcuse în primul an de facultate,
când şi-a pierdut prima iubire,
a dispărut.
Ea s-a prefăcut într-un corb negru
şi în fiecare noapte rosteşte clar, răspicat,
ca în celebrul poem al lui Poe..” Nevermore.”
E
mai bine să te afli printre persecutați,
decât printre persecutori,
dar și mai bine este să nu te afli
nici
aici, nici dincoace.
În
cer nu există umor,
zice
Mark Twain.
Bate-mă, dar lasă-mă să râd,
adaugă
Moliere, din cealaltă parte a cimitirului.
Unde
nu sunt dușmani,
nu este victorie, spunea Balzac,
dar nici unde
nu sunt prieteni
nu este victorie, adăuga un om hâtru.
Când
te sărută un ipocrit, numără-ți dinții.
Îngeri
cu aripi strivite de sfere,
râuri care sunt înmormântate,
piatra lovită de copite,
o dragoste neterminată ne apasă,
uneori pământul este mai curat decât cerul.
Eu
scriu tragedii, spune Dionisos. Cine îl crede?
Omenirea
seamănă cu ursul fugărit de foame din pădure.
Așa
am rămas după pierdutele iubiri.
Nemișcat. Pentru cât timp?
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu