Balada foștilor prieteni

　

Prietenii mei au murit în primul război punic,

unii apar sub forma frunzei-fosile,

prietenii sunt trecători precum planetele,

dar de aici înainte e altfel, henceforth, prietene Botgros,

prietenul din ghindă e credincios,

ce-o să se întâmple cu noi?

Suntem ca un tren pe lângă vacile micuțe din Ireland,

arde, focule, arde, chef să fie, că nebuni sunt destui,

după nașterea primului monstru, avea o fâșie de pește,

din era peștilor roșii, Dvs. nu ați fost la nebuni?

Soțule era motanul din brațele Venerei,

aș risca blasfemia, cazanul este locul celor buni la gust.

Gălăgioși dinți, tăceți.

Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte,
de moarte?

Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi. Până atunci sărută-ți iubita, ea există.




Triptic poetic


Don Quijote
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

Annabel Lee
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…


Intrarea hoţilor
Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare? Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așază, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l, de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.

autor: Boris Marian



Amorul unei marmure

　

Dacă mângâi prea mult o marmură,

Te trezești cu silicoză sau poți muri chiar,

Adică te răstrezești, ferește-te de oamenii călduți,




Nu sunt nici sfinți, nici diavoli, mai broscuți,


Ei cred că viața este o băltoacă, iar moartea doar o clipă, doar o joacă.




Iubirea-i doar un schimb, exchange-birou, un ring, alegi, alergi,


Adică un challenge,la mijlocul vieții omul crede

Că o pădure poate arde verde. Iar eu mă sinucid de mii de ori,

Viața mea este din piscuri și orori. Te rog să nu-mi răspunzi,

Așa cum ai promis, tăcerea-ți este mult mai grăitoare,

Ai preferat refugiul dinadins, într-un refugiu orice viață moare.

Tu uiți că Domnul ne-a dat glas și inimă și minte să cunoaștem,

Să învățăm a ne iubi, că de pripas sunt doar potăile.




Altfel de ce ne naștem? Sunt om ca orice om, dar om,


Tu ești ca mine, suntem miliarde, de ce să ne considerăm atomi?

Deși-n atomi este o inimă ce arde.

Miliarde de sălbatici insulari, vorbim tot mai puțin și tot mai rar,

Cp are fiecare jobul lui, ce-i pasă viața nu știu cui?

Ce-i pasă că se moare neîncetat, e cel mai ieftin faptul c-ai uitat

De-aproapele carele ne este totuși om, mai bine ne nășteam atomi.




BORIS MARIAN

　


De aici pornește răul, de la mijloc.




Lovit de viruși bine înarmați,


mijlocul se dilată, marginile capătă

o nuanță stacojie, ați văzut morți stacojii?

În sânul Firii s-a clădit lumea,




patrusprezece lighioane au alergat


patru leghe marine, după care s-au scufundat.

Scorpionii beau cafea cu lapte, se balonează.

Asta nu înseamnă că a fi berbec este ceva de laudă.

La renaștere aș vrea să nimeresc în zodia Fecioarei.

Doamne, ferește-mă de păcate. Caută-mă în altă parte,




OK? Trying to refine them also out of existence.

BMM