Marea hoinăreală Cântau din clarinet cândva, cu toții orbi, la cinema rula un film cu Stan și Bran, iar eu murisem de un an.Mă preumblam ca o stafie, alături moniadilie, toți conjurații interlopi și misogini și androfobi. Ah, ginalinabubulina, cum mă durea pe mine splina când aplaudați orice minciună, iar eu murisem de o lună. Ne tragem, oare, din hiene? Nu voi afla, nu mai am vreme. Am visat că am murit, nu aveam loc de dormit. Cineva îmi luase trupul, l-aruncase-n groapă, grupul. Niște câini mă ciopârțeau, nu prea dulce, mârâiau, unul Demony scuipa fiere chiar pe canapea, ah, Ionel, Ionelule, nu mai bea, pruncuțule, ai chelie, ai burtică, ești un geniu ca Mitică, altul Dreck, numit și Brun o căuta pe Hilda-n drum, unde-i Hilda, nu e Hilda, a plagiat-o ea pe Gilda? Aia ce venea din Cipru și s-a înecat în Tibru. Au plecat nemulțumiți câinii kapo nebeliți. Apărură maiestuoși corbii din Munții Stâncoși, ei în fine-au terminat trupulș meu, de l-au mâncat. Un corb spuse sentențios – din gunoi venim pe jos, în gunoi ne vom întoarce, nu în humă, scrie-n Carte. Semăna corbul c-un om cunoscut și la Vandome, s-ar cruci și bietul Darwin, om din corb, îl chema Martin. Nu maimuța e străbuna, ci e falsa și cu bruna. BORIS MARIAN Ps. Mă scol la cinci, din morţi, mă dezmorţesc, deschid calculatorul ca pe-un templu, privesc tâmpeşte ultimele veşti, apoi scriu un poem, mănânc, contemplu, discut, mănânc, discut şi iar mă culc, ah, stopul cardiac de ce nu vine, să fac economie de un glonţ? Dacă oricum murim atât de bine? … Necunoscut îmi sunt eu mie, ajuns aproape de nimicnicie, simt nodurile dureroase de copac, urmarea unui vechi atac. Scriu pe o foaie biblică, subţire, ca Patriarhii cei bătrâni din fire, le sunt toiag şi sprijin, înger, poate, trăiesc şi mor în braţe cu Renate. Poemul e o spermă cu speranţe, auzi cum nervii ţârâie în tălpi? Pământul sângerează-n slăvi, minutul cât un secol se întinde când nu iubeşti şi frigul te cuprinde, ai grijă, norii-s gingaşi, ca sărutul, dar grei ca aurul, când îi absoarbe lutul . Iar capulmeu va zace-n iarbă, căci iarna-i lungă, iarna vrajbei, vrajbă.Ascultă, Eli, cred că eşti frumoasă .Mi-ar place să spun ceva adevărat, ca o casă. Îi aud vocea, totul se schimbă. Şacalul puse mâna pe telefon, ca o limbă. Te place Nae, se aude în receptor. Trebuie transcrise aceste cuvinte de dor. . De ce nu?În pauză mă trage deoparte şi-mi face vânt de la etajul şapte. Arăt mohorât. Oi fi pe moarte? Întreabă un trecător, alergând mai departe.Cred că a încercat să facă starea lui spastică.Ploaia se opreşte. A doua zi ciocănesc la uşa academicianului Pi.Se deschide, după o zi şi o oră şi ies o hârcă şi o minoră. Din expresia feţei nu poţi deduce nimic. Cum te cheamă? Soare dulce. Păsările ciri- ciripesc,în cameră intrăun bulldog omenesc.Carolică îl cheamă, se săpuneşte, în timp ce-mi spune de ţara lui Peşte.Părerile sunt împărţite, prietenia s-a stricat ca şi puftia. O javră din vecini mă anunţă că nu mai publică un manuscris fără puţă, trimis de mine, deoarece proprietarul editurii a plecat înPC. Adică la Poarta Albă pentru documentare şi crime la centru.Intră microbul şi-n lumea scriitorilor, citesc dezolat dicţionarul simbolurilor, scriitorul este ca abanosul, negru şialb, cum pare bossul. Şi eu sunt negru şi roşu şi alb, precum e steagul tiranului Grab. Abanosul alungă frica, ruşinea, simbolizând intrarea-n piscină. Adică-n infern,ceva este rău,apare uneori un monstru, un fals dumnezeu, elpoartă haine albe, o funie şi mo seringă lungă cu unghie. Încerc să nu o iau razna, deviez. Sufletul nu are busolă, nici miez. Sub ochii uluiţi ai motanului, şoarecii joacă o piesă a Sheridanului. Cum vezi orbirea? Vezi şi nu vezi. A te privi în interior e cam Quez.Să-ţi pierzi vocea, abia atunci gândeşti o lumină aurie aruncată pe preş. Resentimentul şi regimentul au fost înfrânte de |nero dementul.