Diavolul

Diavolul Criminalul a fost depus într-o cușcă de sticlă,ca să poată vedea și să fie văzut chiar mâncând ori făcându-și nevoile. Era acuzat de uciderea a 1200 de bărbaţi, femei și copii. Folosise toate mijloacele -cuţit,topor,frânghie,otravă,glonţ, ș.a. Nu avea nicio remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.„Dar dumneata nu poţi gândi fără a primi ordine ?”, a fost întrebarea cheie a acuzării.„Nu” a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteţi Diavolul” fu răspunsul. Rumoare în sală. ”Liniște, altfel vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră,avea ochi mici și pătrunzători,păr negru,părea cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat/> pe acest om”, declara cu voce spartă o femeie cam zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l eliberaţi”. S-au auzit comentarii – „ Nu ţi-e teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”.„Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră, și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt Diavolul, mă scuzaţi”, șopti prichindelul. „Vino mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„ 8000 de ani, mă ocup cu orice, doriţi un bilet în iad?”, întrebă mieros saltimbancul. Cineva îl recunoscuse – era clovnul de la circul care tocmai poposise în oraș. Criminalul se holba la el și nu pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoţ,minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ţi-e rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon? Nu ţi-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul. Sala era înmărmurită. Se auzea doar o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei.Judecătorul făcu infarct. Femeia îl luă pe condamnat sub ochii jandarmilor și-l duse acasă,unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea dragostei. Boris Marian Vizualizări: 2 Promovează . Partajare Twitter < Postarea precedentă .. Adaugă un comentariu Diavolul Criminalul a fost depus într-o cușcă de sticlă,ca să poată vedea și să fie văzut chiar mâncând ori făcându-și nevoile. Era acuzat de uciderea a 1200 de bărbaţi, femei și copii. Folosise toate mijloacele -cuţit,topor,frânghie,otravă,glonţ, ș.a. Nu avea nicio remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.„Dar dumneata nu poţi gândi fără a primi ordine ?”, a fost întrebarea cheie a acuzării.„Nu” a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteţi Diavolul” fu răspunsul. Rumoare în sală. ”Liniște, altfel vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră,avea ochi mici și pătrunzători,păr negru,părea cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat/> pe acest om”, declara cu voce spartă o femeie cam zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l eliberaţi”. S-au auzit comentarii – „ Nu ţi-e teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”.„Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră, și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt Diavolul, mă scuzaţi”, șopti prichindelul. „Vino mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„ 8000 de ani, mă ocup cu orice, doriţi un bilet în iad?”, întrebă mieros saltimbancul. Cineva îl recunoscuse – era clovnul de la circul care tocmai poposise în oraș. Criminalul se holba la el și nu pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoţ,minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ţi-e rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon? Nu ţi-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul. Sala era înmărmurită. Se auzea doar o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei.Judecătorul făcu infarct. Femeia îl luă pe condamnat sub ochii jandarmilor și-l duse acasă,unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea dragostei. Boris Marian Vizualizări: 2 Promovează . Partajare Twitter < Postarea precedentă .. Adaugă un comentariu