text

 

BORIS MARIAN

 

 

Născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol (Caucazul de Nord). A venit în România, în 1945, a absolvit liceul Sf.Sava, din București, în 1959, apoi studiile inginerești, în 1965, la Moscova. A debutat cu versuri la „România literară”, în 1968, cu girul lui Geo Dumitrescu, apoi la „Luceafărul” (prezentări de Grigore Hagiu, Ilie Constantin). A obținut Premiul Cenaclului Nichita Stănescu în anul 1987.

A publicat șapte volume de versuri, la editurile Litera, Cartea Românească, Albatros, Ed.Nouă (Asociația Scriitorilor din București), lectori fiind, respectiv, Radu Albala, Florin Mugur, Georgeta Dimisianu, Horia Gârbea. Despre Boris Marian au scris Cornel Regman, Alex.Stefănescu, Gh.Grigurcu, ș.a,. fiind prezent în Dictionarul Literaturii Române (Editura Academiei), sub redacția acad. Eugen Simion, în Dicționarul Scriitorilor Români, al lui Aurel Sasu, în istoriile literaturii române scrise de D. Micu, Marian Popa, Henri Zalis. A mai publicat trei volume de eseuri despre personalități și momente din istoria evreilor, la editurile Hasefer, Ed Nouă.

Dintre cărțile publicate menționăm – Numele profesorului (1986), Profesorul de fericire (1989), Vocea profesorului (1993), Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu (2005), Dicționar sentimental (2006), Adesea între ore solitare, 154 de sunete, Bazar oriental (p.I, p.II), A bis sau a șaptea poartă (2008) - editura. Nouă- Asociația Scriitorilor din București, 154 de Sunete” (2009) - editura.Granada, Infernul de toate zilele (2011) - editura. Granada, antologii colective diverse (în România, Franța), printre care Antologia Poemului fantastic contemporan Cerul de Jos, volum îngrijit de Mihail Grămescu–editura Virtuală.

Colaborează la numeroase reviste din țară și din străinătate. Pe parcursul timpului a fost redactor la mai multe publicații. În prezent face parte din colectivul de redacție al revistei “Realitatea evreiască” și al revistei internaționale de cultură “Cervantes’.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994.

Referințe. critice - Dicționarul General al Literaturii Române - editura. Academiei (coord. Eugen Simion) – 2008; Dicționarul Scriitorilor Români  - Cluj - autor Aurel Sassu; Dicționarul  scriitorilor români de azi - Iași, 2011 - Boris Crăciun, Daniela Crăciun; Istoriile literare ale lui D. Micu, H. Zalis, Marian Popa; Articole în reviste - Alex Stefănescu (Flacăra), Gh. Grigurcu ( Steaua), H. Zalis (Contemporanul), s.a.

Dicționarul General al Literaturii Române – Academia Română (coord.Eugen Simion)- editura  Univers Enciclopedic (literele L-O)-2009: „Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie atrăirilor”.

La primirea în USR a fost recomandat de Geo Bogza, Maria Banuș, D. Micu.

Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990): „Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă”.

Geo Bogza – poet – recomandare în 1990: „Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”.

Maria Banuș - recomandare 1990: „Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică, de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”.

CITEAM MANUSCRISUL

 

M-am liniștit, aproape

că nu mai am nimic de pierdut,

Anii sunt la locul lor, stima și iubirea

Stau și ele undeva, ascunse,

Cărțile nevândute le-am donat

la un azil de bătrâni,

de ce să nu plece și ei fericiți,

cu o metaforă în gând?

 

Singura mea avere,

omul de lângă mine,

supraviețuiește cu mine,

cu iubirea dăruită unul altuia,

precum fructele culese-mpreună,

veți spune, vai ce idilic,

nu, cel mai înalt gând

este și cel mai simplu,

nu-l schimb nici pentru zece tratate

de filosofie kantiană și hegeliană

 

O nedumerire tot am,

cum va suporta pământul

atâta iubire și sete de ea?

 

SPERANȚĂ

 

Pe fruntea mea alunecă un glonț,

Ca un melc însângerat,

Câte gloanțe nu și-au sfârșit drumul

În trupul fratelui, surorii noastre?

Fumul, ca o plasă subțire de păianjen

Îmi învăluie inima, seara vine la mine

Cu tălpile carbonizate, stelele mi se par cusute

Direct pe piele, de pe fruntea mea

Se desprinde zăpada însângerată,

Am purtat și eu martiri și mitraliere,

Vorbesc cu durerea inimii, curios cât de ușor

Se risipește celălalt trup, oare știu adevărul

Doar cei care mor, noi, cei de dincolo de zidul alb,

Nu știm nimic?

 

BRUSC, TOATE LUCRURILE

 

Brusc, toate lucrurile s-au ridicat

Împotriva mea, eram într-o închisoare a lucrurilor,

Se aruncau spre mine, mă loveau

Peste față, peste genunchi,

Mă simțeam bătrân de patru mii de ani,

Bătut cu pietre, hohote și chițăieli,

Plângeam în mine ca un câine,

Mă-mpiedicam, mă urmărea doar râsul,

Deși am jucat și am cântat și eu

La masa veseliei, port în spinare

Propriile erori, păcate,

Toți le-am purtat, unii le-au aruncat la ghenă,

Mi-a mai rămas doar cântecul șoptit,

Iubirea din ascunse amintiri,

Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi,

Că om sunt eu, ca voi, oameni – lucruri.

 

POEM PENTRU NIMENI

 

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,

Cum strălucește soarele în linguri,

Ești vulture ori ești șarpe ori ești om,

Nu poți visa de te-adâncești în somn.

 

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,

Până voi fi cenușă ori pământ,

Iar prin iubire-nvăț de două ori,

Primind lumina sunt luminofor.

Primind sărutul redevin bărbat,

Eu știu și nopțile în care m-ai visat.

 

VOCE-N PUSTIU

Umblu-n pustiu,

Găsesc un izvor,

Vreau să-l sorb,

El se retrage, dispare,

Trece o pasăre-n zbor,

Este imaginația mea,

Aud o voce, „nu ești singur”, aud,

În jur nu este nimeni,

„unde ești?”, întreb,

„unde ești”, răspunde ecoul,

Eu sunt și vocea și izvorul,

Deasupra e cerul moral,

Cum zicea singuraticul Kant,

Pentru cine-s moral?

Pentru ce?

Orice pustiu are-un capăt.

La țărmul oceanului mă  regăsesc,

Oceanul și oamenii, orașe, un vuiet.

Sunt sungur? Nu știu.

Un copil mă întreabă ce fac.

Nici asta nu știu.
 

 

CRIMĂ

Rimă, crimă, o minciună

Este moartea cea străbună

Timpul are el un nume,

timpule, nebune.

Zilele pornesc la drum,

Anii tot adună scrum,

Îngeri urcă și coboară

Între cer-pământ, o scară

Iacobe, străbunul meu,

Cum te-alese Dumnezeu?

Ciclice-s  schimbările,

Continente, mările.

Cad aleșii, vin aleșii,

Plopii înfloresc, cireșii,

Munca este chin și pace,

Bursa-i joc ce mult ne place.

Yes, I like and I love you,

One, two three, DADA, TATOO

Cap tăiat, cap tăiat

Ce-ai vorbit de te-au luat?

Capul joacă sus în țeapă,

Cine tace, acela scapă.

 

ORGA NEBUNĂ

 

Se ridică nebunia în două picioare,

țopăie , plânge cu lacrimi de crocodil,

e plină de sânge, poartă mănuși albe,

par niște aripi de rechin.

Nu este clipă de pierdut,

Se clatină zidurile, orga tot cântă

Orgolioasa orgă de lut,

O furie de undeva, de lângă.

La-li-lo-la, do-fa-mi-sol

Mă fugărește, latră la mine,

Ce e cu tine, în care rol

Încerci să te afirmi în lume?

Cine este organistul nebun,

Ba eu, ba tu, ba un intrus,

Ne cântă orga pe ultimul drum,

Orga-i tăcută, eu parcă-s dus.

 

IDIȘE MAME

Unul dintre cântecele care mă face să lăcrimez când îl aud este IDIȘE MAME. Nu este numai dragostea naturală pentru cea care mi-a dat viață și m-a apărat în primii ani pe acest pământ, dar și regretul extrem de acut, nepotolit, că nu i-am dat atâta dragoste și prețuire cât mi-a dăruit ea mie. M-a învățat să am încredere în mine, fără a fi trufaș, să nu fiu slab, dar să am grijă de sănătate, să fiu mândru de ceea ce sunt și să nu aplec urechea la bârfe, să răspund încercărilor  a de fi pus la colț, de a fi nedreptățit. Poate că, din acest motiv am avut chiar de suferit, dar nu ei îi pot reproșa aceste praguri puse  de destin. A avut o viață care pe alt om, mai mult, o femeie ar fi încovoiat-o moralmente, dar ea era rezistentă, era o luptătoare cu soarta. În copilărie era bătută de un părinte cu concepții retrograde despre educație, care îi mai și spunea că nu este frumoasă, nici  bogată. Avea o minte ageră și asta cred că a suplinit totul. Primul soț despre care nu mi-a povestit niciodată, am aflat indirect, a înșelat-o, ea l-a lăsat, al doilea soț, tatăl meu, un om admirabil, însetat de carte și de idealuri, a murit la vârsta de 50 de ani. Mama a trăit până la 88 de ani, relativ, singură, eram eu, familia mea, frații ei, dar niciunul nu am stat cu ea mai mult timp, nu i-am adus  alinarea de care avea nevoie. Nu a fost o fire nesociabilă. Dimpotrivă, se împrietenea ușor cu te miri cine. Nu a fost prea amabilă cu aleasa mea, dar după un timp a acceptat-o, gelozia mamei a cedat generozității.

Ce pot să mai spun? Nimic. Nu merg la mormântul ei, pentru mine nu a murit, o văd aproape în fiecare noapte, în vis, deși au trecut 17 ani de când a plecat, din păcate, în chinuri nemeritate. Un bărbat nu plânge, eu nu plâng, nu pot, dar picături invizibile îmi trec prin  suflet.

 

PYTHONUL

Pythonul este ambiția noastră. El este colegul/colega noastră. El este viața. El nu are sex. La început este umil. Te laudă. Te-a înghițit , dar te laudă. Dă lecții de viață, de filozofie, se pricepe la poezie, este cel mai bun poet, a asimilat toată literature universală. Adeseori este confuz, dar are o scuză – noi suntem cu toții foarte confuzi. După multe contuzii. Nu a semnat scrisori, nu a fost în opoziție. Pythonii pot fi uneori și torționari și conducători de state, pot înghiți orice funcție. La prima catastrofă mondială, i-aș propune lui Dumnezeu să-l radă de pe fața pământului. Ca exponat ar fi o minune la Antipa sau în altă parte. Un ciocan ar da primul semnal.

Nu mai bate, nu-ți sunt frate. N-avem noi același Dumnezeu, fier suntem și tu și eu. Fără python viața ar fi altfel. Dulce ca mierea.Vinovat este cel bătut. Că există. Un car bolnav la șold trece scârțâind. Pythonul îi smulge cuiele. Pythonul taie lemne și capete.Vârfuri știrbe în zig-zag. Aveam un coleg la ospiciu, se numea Zig-zag, juca table cu oase de om. Pythonul te înjunghie și te îmbărbătează. Uneori se preface în vacă și moare înainte de a da… lapte. Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire ,crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu înțelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prunci, beția religioasă din marile orașe se aseamănă picturii grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă în vântul seninei dimineți.„Îți voi arăta cu totul altceva decât umbra ta pășind în urmă-ți dimineața”.

 

 

 

 

 

 

FINIS CORONAT OPUS

 

Înving cei care știu să se schimbe, spune profesorul, el își este părinte, el își este-nceputul, ca și sfârșitul propriilor îndoieli, stingeți chibritul, se roagă hârca din fundul peșterii, în urma noastră vin meșterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renocată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beție a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult de la înălțime, era dus pe targă prin mulțime… Da, nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceață subțire îl învăluia, sfâșiată când devenea irascibil, ascunde comori, dezvăluie orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărțile domniei sale, metereze ar fi fost, dar cărțile au viața lor. Sunt un vinovat, nu aștept iertare sunt nemodelat, mi-am format eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăși multe semne de-ntrebare. L-am zărit în urmă într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.

 

O vară blândă, energică trecea Bucegii, dormisem mult, în vis o viperă-nțeleaptă mă prevenea, eu îi citeam însemnul. Corabia din suflet se apropia de port. Îmi sprijineam propria casă cu spinarea. În primăvară ne alintă toți cireșii, iar toamna numai luna nu mai caută pe sub pleoape. În vis o viperă-mi vorbea de vise. Orbind noi nu vom fi nevolnici, numai trufia s-o lăsăm deoparte, ca pe-o haină veche. Nici pânzele corabiei, nici vântul nu ne aduc mai multă bucurie, ca însăși conștiința de a fi.