Fericirea și
nefericirea unui poet – Florin Mugur
Pe 7 februarie 2014 , Florin Mugur ar fi împlinit 80 de ani. A trăit doar 57. A
murit la masa de lucru la două zile după ce împlinise această vârstă. Nu voi scrie despre poetul
extraordinar care a fost Mugur, ci despre omul cu acest nume.Cred că a fost
unul dintre puținii, nu numai între scriitori, dar între oameni pe care îl
consider prieten și acum. Discut cu el, imaginativ,
era inepuizabil. Avea în el ceva de înțelept-copil, nu rostea aproape nimic
inutil, parcă adunase experiența a mai multor semeni. Poate că a trăit mai multe
vieți? Când merg uneori la Cimitirul din Șoseaua Giurgiului și îi zăresc
mormântul modest, ca mai toate mormintele de prin zonă, tresar. Nu pot crede că
nu mai este. La câțiva metri, mai în față este mormântul soției sale, Iulia
Legrel. Acesta era numele lui Florin, preluat de la părintele său, care , de
fapt se numea la început Gheler, un social-democrat activ în interbelic,
jurnalist, colaborator al dr. Ghelerter. Florin a văzut de la balconul casei cum
un camion l-a zdrobit pe părintele său, pe strada Bibescu-Vodă. Iulia a contractat o nefrită gravă, în urma
unei sarcini toxice, a suferit opt ani, iar Florin trebuia să o ducă săptămânal
la Spitalul Davilla pentru dializă. I femeie frumoasă, dar fața ei era cenușie din cauza bolii. Florin suferea cumplit, și-au dorit un copil,
nu l-au avut. Singurul său „colocatar”,
după moartea soției era câinele Fix, o corcitură de bishon, prietenos și vesel.
Din Paris i-a scris un timp prietenul Lucian Raicu, dar pe plic era trecut numele soției. Florin
avea două obsesii – Securitatea și postumitatea. Despre Ceaușescu vorbea
șoptit, de parcă l-ar fi ascultat cineva permanent, uneori îl lăuda, teatral,
mimat. L-am vizitat adesea, doream să fie primul meu editor, a încercat ani de zile să se lupte
atât cu mine, cât și cu cenzura, în sfârșit a reușit să-mi publice un volum, nu
mai era de debut, era al doilea, dar el era mulțumit. Fusese o perioadă
profesor de liceu undeva , la țară, poate de aceea primele mele volume aveau în
titlu cuvântul „profesorul”. Nimeni nu te poate învăța cum să scrii, ce să
scrii, dar el avea talentul de a-mi sugera cum nu trebuie să scriu. Versurile sale
mă hipnotizau, erau expresia unor
obsesii existențiale, fără floricele, fără decoruri inutile, nimereau la fix (
apropo de numele câinelui) nu voi uita un vers emblematic – „capul meu
îndrăznește să râdă”. „Dansul cu cartea”
era un poem rarissim, fără trimitere la tradiția iudaică, deși Florin era parcă
un descendent direct din regele Solomon. Nu întâmplător în volumele sale
bântuie regi și prinți, dar mai avea o
mascotă – „jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop”. O
preluare din folclorul românesc, cu o motivație
ușor de găsut – Florin șchiopăta, probabil de la o poliomelită sau de la
un accident. A avut prieteni buni, pe Horia Aramă, Ștefan Iureș, fusese coleg cu Manolescu, Dan Laurențiu,
însă nu îi erau cei mai buni prieteni și
au făcut prea puțin pentru cunoașterea unuia dintre cei mai dotați poeți din
postbelicul nostru , cam sărac în talente. Îl cunoscuse pe Labiș, îl admira. Ce
m-a învățat Mugur ? Să fug de cuvintele parazit, banale, să îmi aleg , dacă
pot , propriile obsesii, propriul crez artistic, să nu-mi iau modele, să fiu
mereu eu însumi. Ușor de spus, greu de
făcut. Aceasta era miza discuțiilor noastre. Un zâmbet acru al lui Florin la o
lectură, mă urmărea săptămâni la rând. Se bucura când ne reîntâlneam și putea să spună – „e bine, acum e bine”. Parcă eram la o școală de balet, în care elevul trebuia să facă un efort maxim, fără
ca profesorul să explice anume ce nu
este bine. Era doar cu șapte ani mai mare în vârstă, dar simțeam că este cu
mult mai bogat în experiență, desigur artistică. A avut și el un început proletcultist,
s-a despărțit repede de maniera epocii,
a devenit ceea ce va fi mereu – un poet
care știe să râdă de propriile defecte, care și le cunoaște și le domină.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu