Canossa

Canossa

 

Ca regele Henric al Patrulea

Fac drumul tăcut spre Canossa,

Acum abia mai zăresc

Tăcută și aspră, dublura,

Ce chipuri savante, tușeuri,

Un eu și un neant deopotrivă,

Ce n-aș da să aflu-ntrebarea,

Dar Sfinxul  e surd ca un sfincter,

Găsesc  câte-o carte-ntre rafturi,

O floare  uscată foșnește,

E inima mea  greu păstrată,

Cui să-i vorbesc? Unde este

Cetatea iertării supreme?

Mai știm noi ce este tandrețea?

Mai știm noi  ce credem, ce spunem?

Semețe sunt stâncile goale.

E frig între munții sălbatici,

Curios, cât de-adâncă-i uitarea.

Noi singuri ne facem cărare.

Iar dincolo arde-o făclie.

Acolo, acolo-i  salvarea.

 

BORIS MARIAN