Odă bucuriei
Când carnea
mea va fi devorată,
Sângele
secat, oasele șlefuite,
Ne spune
poetul Nadir, vizionarul,
Iar eu mă
însoțesc cu el,
Când versul
redevine gând,
Gândul –
condei, voi reîncepe
Viața de
poet, voi născoci adevărul,
O pădure
arsă ca o poveste,
Ea crește
din nou,
căci
Dumnezeu este pâinea săracului,
oamenii
caută oameni, altfel cum?
Ați văzut
cum cresc morții în cimitire?
Învață de ce este bine să nu știi nimic.
Din timp în
timp aștept săruturile tale.
Ele nu vin.
În zadar arde focul meu.
Întunecate
sunt zările de prea multe cuvinte.
Ating
nisipul umed, câte trupuri, simt sânul tău
Precum un
șarpe străbătând mulțumea.
Ce ușor
primim și flori, bijuuri, case, bănci,
Ce greu –
iubirea celui care pleacă printre stânci?
BORIS MARIAN
i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu