@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@
Când mă voi teme, când voi ajunge la termen, când cerneala din stilou se va cerne ca o cenuşă uscată, când coala va rămâne curată, când voi privi în gol, când voi desena nota sol , fără să mai urmeze o notă, când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari în splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliţi, cu părul despletit şi vom pleca împreună, îndrăgostiţi.
Azi, iarna vrajbei noastre cu vrajbă nouă s-a- năsprit, un timp în care mielul fură, iar lupul, că-i flămând, e pedepsit, victoriile-n istorie se-ngroapă şi visele devin coşmar, azi, iarna vrajbei noastre nu e iarnă, azi vrajba e-un cuvânt frumos şi rar, căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează, un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează, iubirea, la concursuri se câştigă, Poetul trece-ntins într-o cotigă.
Ne ducem toţi, câte puţin mereu, cu Dumnezeu ori fără Dumnezeu, copacii nu-s ca noi, grăbiţi, ne ducem mai iubiţi, mai neiubiţi, unii cu gânduri, alţii negândind, să nu uitaţi bănuţul de argint, unii oftând la amintirea unui chip, alţii pierind ca muşuroiul de nisip, mi-e dor de toţi care au plecat şi m-au iubit, dar şi mai mult de cei ce m-au hulit.
Rilke spunea, ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor? Astfel ar spune orice muritor, de mii de ani tot încercăm să ne-mpăcăm, iar Domnul tot ne spune – Dă-mi! Dă-mi sufletul chiar dacă nu mă crezi, te-ai lepădat destul, acum Mă vezi, orb de ai fi, în tine ai un duh, l-a dibuit şi îndărătnicul Baruch Spinoza, iar Rilke are el dreptatea lui, suntem veşmântul Demiugului.
Autor Boris Marian,
Vizualizări: 1
Adaugă un comentariu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu