Blocul
Blocul nu avea ștergător de picioare. Nici becuri. Nici
familii zâmbitoare. În schimb, în fața lui era o poartă măreață din fontă
urmată de niște trepte strâmbe. În locul ferestrelor erau găuri cum au oamenii cărora li s-au scos ochii. S-a
auzit o armă, un zgomot de împușcătură, un braț frânt. O mână neagră s-a întins
peste cartier. A trecut o umbră cu aripi largi. Oamenii ieșeau din case și se
învârteau în cerc, amețiți. Nimeni nu punea o întrebare. Într-o anumită privință și pentru oamenii ușuratici lucrările fără de ființă pot fi mai
lesne răbdate. Totul părea fantastic, un vis, un coșmar. Atunci apăru ludi
magister. El avea să salveze lumea. Instrumentele de constrângere erau adunate
și distruse. Acum se împlinește dorința. NU mai este nevoie de grai. Nici de
scris. Stau împietrit, stâncă uitată la țărm. Cresc moluște pe ea. Durerea e
bine închisă, ascunsă definitiv. Eu am creat-o ? Poate tu, poate el? Acum
se-mplinește restriștea. Peste puterile inimii. Cunoașteți, desigur, lacrima
clovnului, un Charlot cu ochii umezi în întunericul sălii. Cine-l aude? Filmul
e mut.
Nisipurile uitării. A învins labirintul oricare cale dreaptă.
Omul acela e orb, dar are inima largă. Stafia soldatului nu ne va păstra
niciodată. Un tigru monden va schimba lumea. Timpul netrăit va deveni real.
Mitraliere tac. Colonelul tace. Apoi totul reîncepe, colonelul zboară pe cal, copiii
dispar în pământ. Femeile sunt duse la casele de toleranță. Bătrânii mor de
atâta jale. A apărut Melchisedec cu aripi gigantice. El arăta înspre râul
însângerat, unde plutea un tânăr îmbrăcat în ginere. Pâinea anilor târzii. Călătorule, de vei trece pe acolo, nu uita să spui
două-trei cuvinte.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu