sâmbătă, 30 august 2014

De ce aș fi trist?

De ce aș fi trist? De ce aș fi trist când pot să scriu ce vreau, cum vreau și uneori o nimeresc? Sunt trist pentru ceea ce spunea Marin Preda – când dragoste nu e, nimic nu e. Iar eu văd că nimic nu este. Chiar acum am deschis computerul, văd pe cineva care se dă mare, îl cunosc, nu contează sexul, în privința orgoliului, sexul chiar nu contează. Se laudă acel cineva că toată lumea îl plagiază, dar nimeni nu l-a plagiat, că nu are ce. Altul se laudă că scrie versuri și scrie verzi și uscate. Mai este unul care te numește gunoi , așa în viteză, are un pic dreptate, toți ne naștem din humă, nu cunoaște cuvântul. Gunoi și humă sunt cuvinte diferite. Mai e unul care te acuză de ură față de Laponia. Laponia are o cultură milenară, eu nu-l cunosc pe acest autor din Laponia. E vina mea. În rest, lumea merge de la bine la excelent, Candide să trăiască. Lenin rabotaet, Stalin rabotaet, Hitler arbeitet, oamenii mor. Cineva fură, cineva nu fură, oamenii mor. E-n firea lucrurilor, totul se schimbă, oamenii mormăie, mor. Doarme computerul, dorm atributele, oamenii mor. Degete palide, zeița Valide, ochi de rubin, ochi de topaz, decazi. Balaurul numără sumerii, umbrele, șomerii suferă, oamenii mor. Vulturii, soarele, șacalii, cară-le hoit cu hoit. Ahoe, strigă, elevul Goe din capul statului pe șezut. Îl doare pipota, leafa-i modestă, din est vin esticii, mestecă trestiile, hipopotam. La prânz vin zânele, aduc osânză dulce cu căpșuni. Luna e udă, soarele-asudă, oamenii mor. Ce e viața, râde paiața, mor spectatorii, doar biata Lori, văduvă plânge, încet ea strânge ca un melc gri. Atâta jale, mor cu milioane, tu scrii. Te luminează doar licuricii, lectricitatea s-a stins, e noaptea ce-ți dă fiori și viori. Ar fi acceptabil, precum e acul în partea moale, tu scrii sicrii. Pe toate aleile, pietrele spun, de ce n-ar spune – nume. Ah, adorate, ah, neuitate, era cel mai bun. S-a dus. Ducă-se naibii, s-a dus. Nici iarba nu crește numai sub vânt, nici mintea nu lucră sub pământ. Exemplarul din argint, pomenit într-un colind nu se știe unde ste, ehe. Dar nici Ceașcă nu mai e. Ehe. Poți citi din coadă-n cap, cartea-i scrisă cu nărav, lasă timpul , nea Cartof, lasă-l pe Rasskolnikoff. O brazdă nu doar de plug, poate să fie de chirurg, lătratul nu e de cățel, poate e Marmontel. Ai vândut zăpadă-n port, nu fi porc și nici ein Wort. O vară Cartofor avea, scufiță roșie nu purta, nici lupul nu o suporta, îl cred pe Rapaport. Eu vă spun, la informații se-angajară toți sarmații, exerciții fac doar sciții, însă oameni mor. BORIS MARIAN

joi, 28 august 2014

Orgasmul ca principiu de viață

Totul este un orgasm. Nașterea, moartea, debutul , inputul, totul. De astăzi nimeni nu mai moare de capul său. Numai din orgasm. Fiecare are două capete. Unul rece, altul cald. Niciunul nu-i aparține în întregime. Adică suntem niște viermișori văzuți din avion.Unul devine cuc, altul cucuruz, unul cucuvea, altul hulala, nu se merită , zice Mary din cartierul Primavery, știți că Yorik purta pălărie și a fost la președinție? A terminat prin orgasm. Cineva a strigat - ieși afară, a intrat în istorie , a luat o papară, după un orgasm groaznic. Avem timp pentru toate, să nu dormim, nepoate, să alergăm, netoate, să regretăm, fârtate, să-i judecăm pe alţii, să respectăm înalţii, să regretăm că scriem, scriitori între o mie, avem chiar şi proiecte, din lipsă de obiecte, avem timp de iluzii, de nu facem ocluzii, ambiţii şi cenuşă, destinul după uşă, din nori şi amănunte, noi construim un munte, reclame , accidente,răspunsuri remanente, un vis ce se sfărâmă, un dans înalt pe sârmă, din lecţii neuitate, ne regăsim un frate, din daruri rău primite, dureri nelămurite, tandreţea vine, trece, iar trupu-i deja rece, iar cine te iubeşte, iubirea nu e-n deşte, iubirea nu se cere, de ai sau n-ai avere, iubirea nu-i de-o clipă, dar poate fi risipă, să crezi mai mult în tine, să ştii mai mult ce-i bine, deşi au două feţe, monezile răzleţe, e timp să rabzi, să nu rabzi, te poţi trezi din colaps, erou e cel ce ştie, orice ar fi, să fie egal cu sine însuşi, chiar de rămâne singur, de simţi durerea, poart-o, nu-i nimeni s-o împartă, oricare suferinţă, ea ţine de-o fiinţă, nu te-nrăi oricare să creadă că eşti tare, de eşti cinstit cu tine, poţi fi cu orişicine, când scrisul te alină, ai propria-ţi lumină. Fără viză mergi în paradis, ai trăit ori n-ai trăit un vis, chiar în holul Operei bate primul gong, abia mai apuc să mai spun so long, las la garderobă haina peticită, intru drept în sală, simt că am artrită, cântă Rigoletto, cântă Traviatta, vine eu o durere care mă dă gata, Gilda moare-n barcă, altfel Violetta, viaţa este sacră, moartea e cocheta ce n-are măsură, ce nu bagă-n seamă c-am avut cu toţii un tată, o mamă, am avut mai multe rude şi prieteni, dar cu toţii singuri am rămas pe Plevnei, iar alături este Opera, divina, cântă limba lungă, şuieră jivina, latră câinii-n parcuri şi la colţ de stradă, de-aş lătra ca dânşii, liber, fără zgardă.Dar orgasmul? L-ați uitat,fraților. Nu există scriitor fără orgasm. Dacă este impotent i se va transplanta toto ce este necesar. Pe baza unui fond asigurat de Orgasmul Națiunilor Unite.Așa văd eu acest secol plin de ispite. Boris Marian

marți, 26 august 2014

Sans peur et sans reproches

Sans peur et sans reproches Un prieten mă somează să nu-l bombardez cu emailuri. În privința comunicării eu sunt un cerșetor … de cafea, vorba Brumarului. Fiecare avem dispoziții, indispoziții, setea de libertate individuală este normală, nu-mi cere ce nu pot da. Ok, am pățit-o cu oameni foarte apropiați. Tezeu, te chem din file-ngălbenite, să vii cu Hipolit, ispite, ia-l pe Egeu cel plin de eu, să ne ajute Dumnezeu, vom galopa cu Antiopa, femeie aprigă, ah, jopa, s-a încurcat povestea-n nuc, recurgem la un eunuc. Cu Ariana e mai greu, ce sentimente, derbedeu fu Minos când a construit un labirint chiar pe Wall Street. Să revenim la Glaucos, acela ce aduse glasnosti, Dedal ce s-a dedat la zbor, a construit un cuib de ciori, pe Hercule, ajunge, zic, dar ce ne spune Demonique? Nimic nu e sub soare, deci să nu fii nimic, sărut la subțioare, desfac și e un plic, buzele tale , sigur, poem suprarealist, nici eu nu-ți stau în cale, eu mor și nu insist, ne vom iubi? Nu poți să fugi, orice ar fi, m-ascund în rugi, scoate acum și una și alta, în sfârșit, cu cât tu ești mai nudă, pe-atât sunt fericit, scriu versuri chiar pe sâni și chiar și pe buric, la nouă luni, desigur, voi fi iar străbunic. O iarnă grea, cumplite tragedii, ruinele fumează, de mine nu mai știi, ce frig și anonimi noi ne simțim pe străzi, vom închiria un pat, vom adormi pe lăzi, ACEEAȘI VECHE CIUMĂ PĂTRUNDE UNDE VREA, zadarnic trece timpul, bolnavi suntem de ea, sol non occidat, nu te baza pe el, mai multe știe prostul, mai multe un mișel, bat clopote în ceruri, nu se aud, sunt surzi și sfinții și nesfinții, fiți dârji ca niște kurzi, colacii de salvare, olcuțele cu vin vor să salveze veacul ce poate fi ultim. Zadarnic, supărarea e doar un fleac în cer, eu scriu de fericire că nu a murit ieri. BORIS MARIAN

Ciudata dragoste

Ciudata dragoste Posted by Emanuel Pope on 31/05/2013 in Poeme Rate This Ciudată este dragostea noastră, Nu ne vedem niciodată, ca doi orbi Închinându-se la aceeași icoană, Îmi lipesc urechea de calculator, Aud voci, Orfeu, Euridice? Absență umilitoare sau nu? Spațiul seamănă cu un uter ori cu o deltă. Ne zărim printre trestii, unde e fiica Faraonului? Prin transparență vom ajunge pe un tărâm mirific Acolo te voi întâlni, te voi lua în brațe. A trecut un secol, mi-ai spus, Mai mult decât trecerea prin Sinai. Trebuie doar să mergem înainte, Nici un simț nu e mort, frumusețea, spaima, totuna. Dă-mi mâna. Sub plapuma liniștii, șarpele gândului nerușinat se strecoară și caută. Nu are mâini, dar apucă, nici picioare s-alerge. Ochii viciului străpung întunericul ca două flăcări albastre. Îți aprind umerii, brațele, sânii, caută centrul plăcerii. Părintele somnului veghează, echilibrul de mult s-a pierdut, Ne-ntoarcem în haos, la capătul căruia O nesfârșită oboseală ne așteaptă matern. BORIS MARIAN Share this: 1            Google+ Emanuel Pope Emanuel Pope Related

duminică, 24 august 2014

Marea hoinăreală Cântau din clarinet cândva, cu toții orbi, la cinema rula un film cu Stan și Bran, iar eu murisem de un an.Mă preumblam ca o stafie, alături moniadilie, toți conjurații interlopi și misogini și androfobi. Ah, ginalinabubulina, cum mă durea pe mine splina când aplaudați orice minciună, iar eu murisem de o lună. Ne tragem, oare, din hiene? Nu voi afla, nu mai am vreme. Am visat că am murit, nu aveam loc de dormit. Cineva îmi luase trupul, l-aruncase-n groapă, grupul. Niște câini mă ciopârțeau, nu prea dulce, mârâiau, unul Demony scuipa fiere chiar pe canapea, ah, Ionel, Ionelule, nu mai bea, pruncuțule, ai chelie, ai burtică, ești un geniu ca Mitică, altul Dreck, numit și Brun o căuta pe Hilda-n drum, unde-i Hilda, nu e Hilda, a plagiat-o ea pe Gilda? Aia ce venea din Cipru și s-a înecat în Tibru. Au plecat nemulțumiți câinii kapo nebeliți. Apărură maiestuoși corbii din Munții Stâncoși, ei în fine-au terminat trupulș meu, de l-au mâncat. Un corb spuse sentențios – din gunoi venim pe jos, în gunoi ne vom întoarce, nu în humă, scrie-n Carte. Semăna corbul c-un om cunoscut și la Vandome, s-ar cruci și bietul Darwin, om din corb, îl chema Martin. Nu maimuța e străbuna, ci e falsa și cu bruna. BORIS MARIAN Ps. Mă scol la cinci, din morţi, mă dezmorţesc, deschid calculatorul ca pe-un templu, privesc tâmpeşte ultimele veşti, apoi scriu un poem, mănânc, contemplu, discut, mănânc, discut şi iar mă culc, ah, stopul cardiac de ce nu vine, să fac economie de un glonţ? Dacă oricum murim atât de bine? … Necunoscut îmi sunt eu mie, ajuns aproape de nimicnicie, simt nodurile dureroase de copac, urmarea unui vechi atac. Scriu pe o foaie biblică, subţire, ca Patriarhii cei bătrâni din fire, le sunt toiag şi sprijin, înger, poate, trăiesc şi mor în braţe cu Renate. Poemul e o spermă cu speranţe, auzi cum nervii ţârâie în tălpi? Pământul sângerează-n slăvi, minutul cât un secol se întinde când nu iubeşti şi frigul te cuprinde, ai grijă, norii-s gingaşi, ca sărutul, dar grei ca aurul, când îi absoarbe lutul . Iar capulmeu va zace-n iarbă, căci iarna-i lungă, iarna vrajbei, vrajbă.Ascultă, Eli, cred că eşti frumoasă .Mi-ar place să spun ceva adevărat, ca o casă. Îi aud vocea, totul se schimbă. Şacalul puse mâna pe telefon, ca o limbă. Te place Nae, se aude în receptor. Trebuie transcrise aceste cuvinte de dor. . De ce nu?În pauză mă trage deoparte şi-mi face vânt de la etajul şapte. Arăt mohorât. Oi fi pe moarte? Întreabă un trecător, alergând mai departe.Cred că a încercat să facă starea lui spastică.Ploaia se opreşte. A doua zi ciocănesc la uşa academicianului Pi.Se deschide, după o zi şi o oră şi ies o hârcă şi o minoră. Din expresia feţei nu poţi deduce nimic. Cum te cheamă? Soare dulce. Păsările ciri- ciripesc,în cameră intrăun bulldog omenesc.Carolică îl cheamă, se săpuneşte, în timp ce-mi spune de ţara lui Peşte.Părerile sunt împărţite, prietenia s-a stricat ca şi puftia. O javră din vecini mă anunţă că nu mai publică un manuscris fără puţă, trimis de mine, deoarece proprietarul editurii a plecat înPC. Adică la Poarta Albă pentru documentare şi crime la centru.Intră microbul şi-n lumea scriitorilor, citesc dezolat dicţionarul simbolurilor, scriitorul este ca abanosul, negru şialb, cum pare bossul. Şi eu sunt negru şi roşu şi alb, precum e steagul tiranului Grab. Abanosul alungă frica, ruşinea, simbolizând intrarea-n piscină. Adică-n infern,ceva este rău,apare uneori un monstru, un fals dumnezeu, elpoartă haine albe, o funie şi mo seringă lungă cu unghie. Încerc să nu o iau razna, deviez. Sufletul nu are busolă, nici miez. Sub ochii uluiţi ai motanului, şoarecii joacă o piesă a Sheridanului. Cum vezi orbirea? Vezi şi nu vezi. A te privi în interior e cam Quez.Să-ţi pierzi vocea, abia atunci gândeşti o lumină aurie aruncată pe preş. Resentimentul şi regimentul au fost înfrânte de |nero dementul.
Fumuri Motto – Fără canabis, vă rog! Mă scol la cinci, din morţi, mă dezmorţesc, deschid calculatorul ca pe-un templu, privesc tâmpeşte ultimele veşti, apoi scriu un poem, mănânc, contemplu, discut, mănânc, discut şi iar mă culc, ah, stopul cardiac de ce nu vine, să fac economie de un glonţ? Dacă oricum murim atât de bine? … Necunoscut îmi sunt eu mie, ajuns aproape de nimicnicie, simt nodurile dureroase de copac, urmarea unui vechi atac. Scriu pe o foaie biblică, subţire, ca Patriarhii cei bătrâni din fire, le sunt toiag şi sprijin, înger, poate, trăiesc şi mor în braţe cu Renate. Poemul e o spermă cu speranţe, auzi cum nervii ţârâie în tălpi? Pământul sângerează-n slăvi, minutul cât un secol se întinde când nu iubeşti şi frigul te cuprinde, ai grijă, norii-s gingaşi, ca sărutul, dar grei ca aurul, când îi absoarbe lutul . Iar capulmeu va zace-n iarbă, căci iarna-i lungă, iarna vrajbei, vrajbă.Ascultă, Eli, cred că eşti frumoasă .Mi-ar place să spun ceva adevărat, ca o casă. Îi aud vocea, totul se schimbă. Şacalul puse mâna pe telefon, ca o limbă. Te place Nae, se aude în receptor. Trebuie transcrise aceste cuvinte de dor. . De ce nu?În pauză mă trage deoparte şi-mi face vânt de la etajul şapte. Arăt mohorât. Oi fi pe moarte? Întreabă un trecător, alergând mai departe.Cred că a încercat să facă starea lui spastică.Ploaia se opreşte. A doua zi ciocănesc la uşa academicianului Pi.Se deschide, după o zi şi o oră şi ies o hârcă şi o minoră. Din expresia feţei nu poţi deduce nimic. Cum te cheamă? Soare dulce. Păsările ciri- ciripesc,în cameră intrăun bulldog omenesc.Carolică îl cheamă, se săpuneşte, în timp ce-mi spune de ţara lui Peşte.Părerile sunt împărţite, prietenia s-a stricat ca şi puftia. O javră din vecini mă anunţă că nu mai publică un manuscris fără puţă, trimis de mine, deoarece proprietarul editurii a plecat înPC. Adică la Poarta Albă pentru documentare şi crime la centru.Intră microbul şi-n lumea scriitorilor, citesc dezolat dicţionarul simbolurilor, scriitorul este ca abanosul, negru şialb, cum pare bossul. Şi eu sunt negru şi roşu şi alb, precum e steagul tiranului Grab. Abanosul alungă frica, ruşinea, simbolizând intrarea-n piscină. Adică-n infern,ceva este rău,apare uneori un monstru, un fals dumnezeu, elpoartă haine albe, o funie şi mo seringă lungă cu unghie. Încerc să nu o iau razna, deviez. Sufletul nu are busolă, nici miez. Sub ochii uluiţi ai motanului, şoarecii joacă o piesă a Sheridanului. Cum vezi orbirea? Vezi şi nu vezi. A te privi în interior e cam Quez.Să-ţi pierzi vocea, abia atunci gândeşti o lumină aurie aruncată pe preş. Resentimentul şi regimentul au fost înfrânte de |nero dementul. BORISMARIAN

sâmbătă, 23 august 2014

Sentințe • Un oaspete poate fi chiar Învățătorul. • Singurătatea este ca o ciumă, am avut surpriza, surprizele de a întâlni oameni care nu doreau această comunicare, se izolau ca melcii, ca țestoasele. Credeam că eu sunt vinovatul. Nu, boala singurătății este o boală mai grea decât o simplă trăncăneală, care mai mult este o viroză. • Romantism – sărăcie pierdută.. • Sinceritatea – o mare deschisă • Contactele electrice între oameni pot distruge, pot realipi. • Soare delicat – o metaforă • Adevărul e mai presus de artă, dar poate plictisi. • Civilizație egal conștiință. • Mă voi recunoaște doar după moarte. • Sunt mulți care nu știu pentru ce trăiesc. Dar trăiesc. • A|DEVĂRURI PROPRII NU EXISTĂ. • Absurdul este doar un punct de plecare, în nici un caz finalul sau finalitatea. • Toți spun – viața merită a fi trăită, dar cum? Când spui asta? • Nu merită să mori nici pentru adevăr, nici pentru minciună. • Sentimentele sunt superioare rostirii. • Nu există scriitori mari și scriitori mici, poate după moarte. Valoarea scriitorului depinde de modul cum sunt recitiți și dacă sunt recitiți. • Nu înțeleg absurdul morții, totul pare extrem de logic și oarecum comic. Viața nu este absurdă doar dacă se subordonează morții. • Nicio minune nu este recunoscută decât după dispariție. La fel și talentul. • Mă mut de pe o zi pe alta, apoi unde? Boris Marian