marți, 22 iulie 2014

a populară

Amintiri din armata populară

Armată populară, armată din popor, cântau soldaţii pe strada din centrul Capitalei, pe când eu aveam doar zece ani. După alţi cincisprezece, aveam şi eu să mărşăluiesc la Iaşi, unde am fost repartizat ca soldat „terist” (TR –termen redus), cântând – Patrie liberă, noi ţi-am jurat să te-apărăm cu braţul înarmat ... Partid iubit, partid biruitor, eşti conştiinţa-ntregului popor, sub steagul tău, noi am jurat să te-apărăm( ciudat, atunci nu am înţeles că armata era subordonată Partidului)... Trei culori ( când nu era încă imn naţional)... Şi unu-i Decebal.cel harnic,iar celălalt Traian cel drept ( de ce unul, harnic, altul , drept şi nu invers?), Deşteaptă-te , române ( nici acesta nu era imn naţional, iar textul cu totul anacronic, somn de moarte, barbarii de tirani, cu totul greu de înţeles, mă rog, să mă ierte Andrei Mureşanu). Marşul avea loc fie pe stradă, unde sergentul mergea alături şi striga la cei care mimau cântarea, fie în curte, în drum spre popotă, fie în drum spre baia regimentului, cu prosoapele şi săpunul în mână., izmenele le ţineam , cele de schimb, în buzunar. Când am sosit, seara,din Bucureşti, la poarta regimentului, comandantul de gardă l-a chemat pe un sergent să-mi ia valiza, ceea ce m-a făcut să mă simt stânjenit. Sergentul credea că am venit să mă facă ofiţer. Aveam diplomă de inginer, dar sărisem doi ani peste convocări, din motive personale. După două zile, când a văzut că nici vorbă nu era de a fi eu ofiţer, m-a mutat cu patul lângă uşa de la intrare, astfel că timp de şase luni am ştiut ce înseamnă să-ţi dea cineva cu uşa în cap. Asta , în special noaptea, când băieţii, eram circa cincizeci într-o cameră mare, cu paturi suprapuse, alergau la WC. A merge la WC, noaptea era o mare aventură, totul în jur era umed, puteai să cazi în orice moment în ceva moale., mirosul era fie de clor, fie de amoniac, după cum se respecta programul de dezinfecţie. Nu m-am îmbolnăvit, iar despre hârtie de toaletă nici pomeneală, de bază era ziarul „Scânteia” care se citea obligatoriu la ora de educaţie politică. Unii ţineau slănină în geamantanele de lemn, sub pat, astfel că în cameră stăruia permanent un miros de transpiraţie amestecat cu miros de afumătură, de se ţinea plutonierul major de nas, iar ofiţerii nici nu intrau. Mâncarea nu era rea, fasolea la cazan cu bucăţi de cârnat erau un deliciu pe care nici azi, la nici un restaurant nu l-am regăsit.Nu mai spun că de sărbători ofciciale, plus cele de ordin intern, aniversări, se bea o jumătate de cană de votcă de cea mai proastă calitate, industrială.Plutonierul, un băiat de la ţară, sărac lipit, după figură, nu avea bani să-şi cumpere abonament la popotă şi mânca pe ascuns, în clasa de studiu, unde, un soldat îi aduce cu gamela cele două feluri de mâncare. Omul era atât de flămând că-l trimitea de vreo trei ori, probabil că era singura masă pe ziua respectivă. Noi râdeam de el, iar el se răzbuna şi ne ţinea în picioare în orele libere de dupăamiază, citindu-ne regulamentul sau ziarul. Cred că făcea reciclarea propriilor cunoştinţe , pentru că silabisea îngrozitor, iar noi îl corectam în cor. Omul era extrem de supărat, dar , de pildă cu mine se purta frumos, pentru că seara, după ora stingerii, venea să-i fac şecţiile de matematică, urma clasa a opta şi trebuia să termine liceul, altfel risca să fie dat afară. Nu era un flăcău prea frumos, avea dinţi de cal şi ochi de bou, cum se spune, dar nu era om rău şi îl văd şi acum , în faşa ochilor, regret că am râs şi eu , uneori de el. Hazul cel mare a fost când, nu se ştie din ce cauză a fost „băgat la bulău”, adică la carcera pentru subofiţeri, se uita pe ferestruică şi parcă cerşea mila noastră. Dar primea numai priviri dispreţuitoare, iar unul mai îndrăzneţ i.a promis o fetiţă din oraş. Obsesia sexuală era prezentă între soldaţi şi fiecare povestea luni, ce succese avusese duminică, la învoire. Majoritatea veneau beţi, unul dintre ei a avut proasta inspiraţie să se oprească în faţa ofiţerului de serviciu şi să-i scuipe pe cizmă. A fost judecat după câteva zile şi a primit doi ani de batalion disciplinar, undeva , în Ardeal. Sergenţii, în mare parte se purtau îngrozitor cu soldaţii, în special cu cei pe care îi cunoşteau de acasă, unii fiind consăteni. Dacă cineva afirmă că omul poate fi brută , în anumite condiţii, eu confirm, deşi era timp de pace. „Culcat”, „Drepţi”, erau două comenzi pe care un sergent le putea da unui soldat de o sută, de două sute de ori, apoi, „târâş, înainte” , „aviaţie inamică”, astfel că omulş, chiar dacă pe jos era noroi, trebuia să meargă precum broasca până la cantină, unde se încvolona frumos şi intra în sala de mese. Cineva o să spună că eu calomniez armata populară, nu cred, se spune că în mai toate armatele din lume se petreceau şi se mai petrec asemenea fapte. L-am întrebat pe un so,kdat de ce se supune şi el mi-a explicat, „Păi ce vreţi, să mă pună schimbul doi, de noapte?”, adică de la ora unu la trei. A încercat un sergent, chiar cel care îmi cărase prima zi valiza, să facă şi cu mine exerciţii de acest gen, l-am refuzat şi i-am promis că voi raporta la comandant. S-a potolit, deşi celorlalţi le spunea că aşa se călesc soldaţiişi că el a trecut prin aceleaşi experienţe, cu un an înainte. Era înb anul de graţie, 1968. Instructorul politic, un căpitan nu prea prost, ne ţinea prelegeri despre necesitatea culturii, a pregătirii multiple, dând exemplu armata israeliană. „ Bă, voi ştiţi de ce au câştigat evreii războiul cu arabii? Vă spun eu, aveau carte , bă, ăştia ştiau ce are fiecare avion în el, fiecare mitralieră, cum merge aparatura de transmisie, bă! Ia zi tu, bă, cum e cu radioul, de ce merge radioul?”. Tăcere. „Sunt unde , bă, undele intră şi ies, nu le vezi, cu undele astea poţi distruge o unitate militară, un oraş”. Mai mult ne-a impresionat o demonstraţie pe un câmp, unde s-a simulat o explozie nucleară cu explozibil chimic. A fost extraordinar şi am avut chiar senzaţia unui atac atomic.Tabăra de munte a fost pe undeva , în apropierea unei mănăstiri vestite. S-a hotărât vizitarea acesteia, deşi nu intra în programul de educaţie politică, dar plăcerea a fost decompensată printr-un marş forţat, adică 12km. trebuia străbătuţi în jumătate de oră, ceea ce era practic imposibil. M-am oprit la un sfert de drum şi am refuzat să merg mai departe. Un sergent a rămas cu mine, a fumat, a tăcut , apoi mi-a propus să alergăm împreună. Am spus că nu cred că există un ordin, totul este invenţia lui şi a celuilalt sergent. Eram chiar sigur de asta, pentru că , în tabără nu era nici un ofiţer, fuseseră toţi convocaţi nu ştiu unde. Ne-am întors în tabără, iar eu i-am povestit, pe drum, un roman citit recent. Omul a fost mulţumit şi de atunci mă saluta discret, zâmbind. Nu ştiu ce îi plăcuse din comportamentul meu.Cele mai tensionate zile au fost după invazia sovietică în Cehoslovacia. După discursul lui Ceauşescu la balconul CC-ului din Bucureşti, toată armata era în pregătire, aşa cred. Cel puţin , la noi, ofiţerii alergau care încotro, la comandament, la magazie, soldaţii tăceau mâlc. Eram de gardă, cu un maior, care mi-a spus ... „Fratele meu, am c .... t-o împrtăştiat,ăştia ne fac zob”. Am înţeles că este vorba de trupele masate la Prut, trupe sovietice. Nu eram convins, dar unii auzeau deja tancurile ruseşti intrând în Iaşi. Erau, de fapt tancuri româneşti mergând spre Prut. Atmosfera era încinsă. Dar afirmaţia maiorului mi s-a părut de bun simţ şi totodată defetistă. Omul era bun de trimis la tribunalul militar. Toţi spuneau că teriştii , cum erau eu şi mai erau vreo doi , vor rămâne până în decembrie. Mă apucase deznădejdea, apoi, brusc totul s-a liniştit, la sfârşitul lui august ni s-a dat drumul acasă, iar eu , de bucurie mi-am pierdut pantalonii de civil. Am plecat di unitate cu nişte pantaloni maro, găsiţi pe undeva, care erau mai mari cu câteva numere. Aşa am ajuns la Bucureşti, unde am şi început serviciul. Aici era altă agitaţie, toată lumea trebuia să aibă uniformă de la gărzile patriotice şi să înveţe să tragă cu puşcoace ceheşti din 1937. Am tras cu una la poligon, m-a durut mâna o săptămână. Nu se compara cu dragul de Kalaşnikov , din armată. În caz că venea duşmanul, trebuia să fugim
într-un şanţ, la şosea, unde era un noroi până la genunchi şi să ochim.
Încotro? Ceauşescu credea că sovieticii vor veni să-l dea jos , cu forţa. Nu au venit. A căzut după 21 de ani, trădat de ai săi, aş spune de noi toţi , care nu-l iubeam, nu-l respectam, dar îl suportam.

Boris Marian




.  | index






duminică, 20 iulie 2014

Paranoia


Paranoia

 

Sunt orto-meta-paranoic,

Scria un tip din neozoic,

Cui, oare? Poate altcuiva.  

Era un hering de cișmea.

Diliul era din Lehliu,

Diluviul  a distrus sicriul,

Bătrânul câine saliva

Ca ploaia peste-o canava,

Foc la han, ce avem azi?

Cad stelele pe lanțul Anzi,

Avioane, lecția e învățată,

Cutia neagră este plată,

Întortocheate străzi în veac,

Nu comentez, gândesc și tac.

Sunt clipe când nu știi ce simți,

Se sfarmă  prietenii în dinți,

Înnebunind  cu mare jind,

O, wunderschoen, o, Wunderkind.

Ascultă  fericiri, puzderii,

Ce spânzurații-n pragul serii,

Oricare clipă  e un prinț,

Pe cine poți să ameninți?

Ești Diavol sau ești Cel de Sus?

Pornesc încet către apus.

 

BORIS MARIAN

 

 

vineri, 11 iulie 2014

Detectiv particular


Detectiv particular

 

 

Între în șoaptă – ce vei fi?

Întreabă-mă – mă vei iubi?

Logic, bacteriologic,

Între mituri și recife, hieroglife.

Putreda intelighenția,

Ne spunea tovarișci Lenin,

Spânzurat muri Esenin,

Iepuraș , te-aleargă omul,

Omule, te-aleargă Domnul,

Cavaler peste avioane,

Detectiv filând doar doamne,

Cum să ies din gând

și să-mi stau la rând

pe un colț de piatră,

lângă vechea șatră?

Meștere Nichita,

Pana-aurita,

De la unu-n sus,

Poeții s-au dus.

Călăream în zori

Iubite-surori,

Imnuri, ritmuri, Leda,

Jupiter-lebeda,

Tânără leoaică,

Spune balalaică, ce ai tu în piept?

Cât mai pot s-aștept?

Uite-mă, dar uită,

Sărutate-aș, muică,

Te mai rog, un fleac,

Îți eram eu drag?

 

BORIS MARIAN     

marți, 8 iulie 2014

Mers nesigur


Mers nesigur

 

Bătrânului îi căzu capul, parcă lovit de paloșul unui călău.  Ceasul bătu miezul pâinii, nu suntem dornici de coșciug, strigau locatarii din cimitirul Invierii, libertate strigau ocnașii, un șoarece chițăi, dreptate, doamna Loty coborî din trăsură, temele dominante ale dominoului politic – blândețe și smerenie, iuțeala mâinii și somnul opiniei publice, ai răpciugă, spune-o rugă, întâmplător se nasc cântecele, precum munții după o erupție, acum mâinile profesorului se odihneau pe pieptul  său, numai al său, apoi, brusc se ridică în patru oase, în mijlocul ceremoniei, când sicriul cobora în cuptorul crematoriului, profesorul sări peste balustradă și dus a fost. Era văzut apoi, luni de zile circulând cu un mers nesigur prin Capitală.  Cerea bani pentru medicamente, dar îi bea.  A face bine cu amănuntul, nu pe tânjeală, propovăduia el, a-l finisa, a-l personifica, a i te dedica, dedițelule, puiule, scoală-te. Gândurile noastre îl îmbrânceau, neisprăviților , striga el supărat, ne împărțea palme, noi le primeam bucuroși. O pușcă veche s-a descărcat , în acest timp, într-un apartament luxos, ce aparținuse unui Cantacuzin, inima s-a înălțat peste turnul cu porumbei, zâmbetul s-a risipit, ca un nor fără ploaie, Onorata Curte cu Juri a rămas împietrită. Glonțul nimerise chiar în fruntea unui judecător  din vechea generație, de dinainte de 23  august, libertate ne-a adus. Uresese –bastion al ce mai  e, urla mulțimea. Ah, natura eterogenă a câmpului magnetic, macii cresc numai în capul poeților. O propoziție descriptivă ne tot urmărește ca un câine, uite de aia am eu un mers nesigur. Dobranici deti.

BORIS MARIAN

luni, 7 iulie 2014

Celula


Celula

 

Cândva iubeam , în celula mea, un șoricel. El mă adora, eu îl protejam. Șoricelul s-a făcut mare, adică a îmbătrânit și  crede că lumea este a lui. Are o părere despre oricine. Are dreptul să aibă o părere, dar cine îl ascultă? Cam jumătate din omenire se află în această dizgrațioasă poziție. Un om stă cu ochii pe tavan. Discută cu el însușii, spune tavanul, multe dureri au trăit ei , împreună. Avem aici o metaforă  la care nu se poate adăuga nimic. Ai hi, ai ho, suntem pitici cașto…de ce scrii, mă întreabă o pisică, mă latră un câine, eu iubesc patrupedele,  nu cunosc răutatea.  Am văzut un om scriind pe patul de moarte, ca un soldat în tranșee,  am văzut un copac aplecându-se pentru a mângâia,  cu ramurile sale un pictor. În aer, pe pământ, sub ape există ritmuri și metafore de care  noi habar nu avem.  Un cântec se poate naște și dintr-o înfrângere. În lumina fulgerului se văd guri care cobesc, ochi lacomi, mâini desfăcute, dar și un copil care încearcă să meargă, se prăbușește printre morții lumii, se ridică. Ați văzut bastonul alb al orbilor? Astfel să vă fie gândul.

BORIS MARIAN

    

duminică, 6 iulie 2014

Labirintul


Labirintul

 

Știți ce este labirintita? Eu am avut, nu vă spun. La începutul anului 19XX, un mic grup a rămas blocat. De atunci ei așteaptă. Care ei? Veți afla. Au pătruns în labirint, s-au pierdut prin peșteri,  unii s-au căsătorit între ei. Au construit un oraș în stâncă. Ziarul THE TIMES  a descris cu lux de amănunte aventura. Cine a citit a fost trimis în Siberia. Nu căutăm cele mai bune soluții, a spus  Conducătorul, pufăind din trabuc. Fumul îi cuprindea gâtul ca un braț de copil. Nu scăpa nici un amănunt, adăugă Conductorul, capul de cerb din cabinetul său mișcă din coarne, aprobativ. Un plumb căzu din pistolul turcesc. Caută să înțelegi  greșelile adversarului, înainte ca el să le sesizeze.  Cineva asculta de sub birou. Conducătorul trase un șut cu cizma neîndemânatecului  agent. Se auzi un icnet surd. Omul avea discopatie. Trebuia împușcat. Ne aflăm în centrul lumii. Buricul pământului. Pe zidul Kremlinului este desenat un taur incolor.Înj linii subțiri, le ștergi, taurul dispare, dar el se află în provinciile marelui imperiu. Portretul Conducătorului a apărut pe o față de masă soioasă, într-un local din Old Compton Street. A murit mama, șopti un copil, vorbind cu fața de masă. De sub masă ieșiră doi civili, luară copilul. L-au dus în Labirint. Când te gândești că totul a plecat de la argintiu în sus. Gerul fusese abolit, sângele curgea șiroaie pe străzile în pantă. Iar grupa de turiști se mai afla în  peșterile labirintice.  Conducătorul începe cu sine și sfârșește cu sine. Nihil sine… cine?  Malum est absentia boni. Apele se scurgeau în centrul Pământului. A dispărut Conducătorul ca o frunză. Strigăm după libertate, dar nu gândim liberi. Ne ascundem gândurile, le prostituăm, le batjocorim.  Indiferența este un pietroi pe mormântul speranței. Ai două arme – rațiunea  și credința, scriitorii plagiază propria lume, nescriitorii  nu au ce plagia.  Singura calitate – personalitatea.  Cei slabi pot fi foarte răi, este singura lor șansă. Să nu ridicăm piatra  când altul este mai bun. Cu cât urci vezi mai bine. Pe ce urci ? Pe propriile trepte ale conștiinței tale. Lasă-i pe ceilalți să trăiască, te vor lăsa și ei. Nu reacționa imediat la orice atac.  Totul la timpul său. Nu este de demnitatea ta să te iei de javre. Și ele au fost create de Domnul, dar cu o zi înainte. Nu poți face abstracție de tine, ești singura ta avere. Ironia este o stare efemeră. Capul pătrat râde de cel rotund. Calomniile trec,  ce scrii tu rămâne. Etica năpârlește mereu. Haita are putere până la primul  salt în gol. Haita nu are legi, lupii se sfâșie între ei. Unii au creierul în picioare, alții în stomac, alții în inimă. Aceștia din urmă sunt artiștii.

BORIS MARIAN

 

sâmbătă, 5 iulie 2014

Ikeia


Ikeia

 

La Ikeia îți pierzi cheia  și orice iluzie,

O simplă intruzie, uiți de Mia, Pia, alte Af-rody-te,

 Hussite( v. Barbu), cel cu șarmu-lî,

Poți mânca sushi, mango, rac, ,

Dansezi mambo – rock  for ever,

Nu fi sever septimiu, septicemie, băieți

Isteți, uniți-vă  în cuget și în muget,

Să smulgem cu dinții rodiile

Din Pomul Vieții, chit dai castraveții?

Plopi cu pere, măi, vere, prindem inimi cu lasso-ul,

Lasă, tovarășe, oul, ochește Boul Apis, zis și pișcot,

Cel ce se pișcotează  ca orice brează,

Copilărie, dans suspendat în sacristie,

Puteam săruta și o ușă,

Puteam iubi o mătușă,

O vecină  sterlină,

Crăpături în mare nu-s multe,

Nici iubiri cu infarct și insulte,

Violatorul de serviciu are un viciu,

Este un vultur cu cioc de rață,,

Un fel de Tancred, zice Mița, nu cred.