miercuri, 2 iulie 2014

text


 

BORIS MARIAN

 

 

Născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol (Caucazul de Nord). A venit în România, în 1945, a absolvit liceul Sf.Sava, din București, în 1959, apoi studiile inginerești, în 1965, la Moscova. A debutat cu versuri la „România literară”, în 1968, cu girul lui Geo Dumitrescu, apoi la „Luceafărul” (prezentări de Grigore Hagiu, Ilie Constantin). A obținut Premiul Cenaclului Nichita Stănescu în anul 1987.

A publicat șapte volume de versuri, la editurile Litera, Cartea Românească, Albatros, Ed.Nouă (Asociația Scriitorilor din București), lectori fiind, respectiv, Radu Albala, Florin Mugur, Georgeta Dimisianu, Horia Gârbea. Despre Boris Marian au scris Cornel Regman, Alex.Stefănescu, Gh.Grigurcu, ș.a,. fiind prezent în Dictionarul Literaturii Române (Editura Academiei), sub redacția acad. Eugen Simion, în Dicționarul Scriitorilor Români, al lui Aurel Sasu, în istoriile literaturii române scrise de D. Micu, Marian Popa, Henri Zalis. A mai publicat trei volume de eseuri despre personalități și momente din istoria evreilor, la editurile Hasefer, Ed Nouă.

Dintre cărțile publicate menționăm – Numele profesorului (1986), Profesorul de fericire (1989), Vocea profesorului (1993), Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu (2005), Dicționar sentimental (2006), Adesea între ore solitare, 154 de sunete, Bazar oriental (p.I, p.II), A bis sau a șaptea poartă (2008) - editura. Nouă- Asociația Scriitorilor din București, 154 de Sunete” (2009) - editura.Granada, Infernul de toate zilele (2011) - editura. Granada, antologii colective diverse (în România, Franța), printre care Antologia Poemului fantastic contemporan Cerul de Jos, volum îngrijit de Mihail Grămescu–editura Virtuală.

Colaborează la numeroase reviste din țară și din străinătate. Pe parcursul timpului a fost redactor la mai multe publicații. În prezent face parte din colectivul de redacție al revistei “Realitatea evreiască” și al revistei internaționale de cultură “Cervantes’.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994.

Referințe. critice - Dicționarul General al Literaturii Române - editura. Academiei (coord. Eugen Simion) – 2008; Dicționarul Scriitorilor Români  - Cluj - autor Aurel Sassu; Dicționarul  scriitorilor români de azi - Iași, 2011 - Boris Crăciun, Daniela Crăciun; Istoriile literare ale lui D. Micu, H. Zalis, Marian Popa; Articole în reviste - Alex Stefănescu (Flacăra), Gh. Grigurcu ( Steaua), H. Zalis (Contemporanul), s.a.

Dicționarul General al Literaturii Române – Academia Română (coord.Eugen Simion)- editura  Univers Enciclopedic (literele L-O)-2009: „Poezia lui Boris Marian cultivă un umor discret, reținut, asociat acidității asumate, într-un stil direct, ca într-o radiografie atrăirilor”.

La primirea în USR a fost recomandat de Geo Bogza, Maria Banuș, D. Micu.

Dumitru Micu – istoric literar – recomandare de intrare în USR ( 1990): „Impresia provocată de parcurgerea tuturor poemelor este categoric favorabilă, natură elegiacă și reflexivă, Boris Marian se comunică într-o formulă proprie, interesantă”.

Geo Bogza – poet – recomandare în 1990: „Boris Marian se dovedește un poet adevărat, pe care l-am citit cu interes și mari satisfacții estetice”.

Maria Banuș - recomandare 1990: „Am citit cu emoție și plăcere volumele de versuri ale lui Boris Marian, este o poezie autentică, de factură modernă, de o limpede expresivitate, adeseori aforistic-parabolică”.

CITEAM MANUSCRISUL

 

M-am liniștit, aproape

că nu mai am nimic de pierdut,

Anii sunt la locul lor, stima și iubirea

Stau și ele undeva, ascunse,

Cărțile nevândute le-am donat

la un azil de bătrâni,

de ce să nu plece și ei fericiți,

cu o metaforă în gând?

 

Singura mea avere,

omul de lângă mine,

supraviețuiește cu mine,

cu iubirea dăruită unul altuia,

precum fructele culese-mpreună,

veți spune, vai ce idilic,

nu, cel mai înalt gând

este și cel mai simplu,

nu-l schimb nici pentru zece tratate

de filosofie kantiană și hegeliană

 

O nedumerire tot am,

cum va suporta pământul

atâta iubire și sete de ea?

 

SPERANȚĂ

 

Pe fruntea mea alunecă un glonț,

Ca un melc însângerat,

Câte gloanțe nu și-au sfârșit drumul

În trupul fratelui, surorii noastre?

Fumul, ca o plasă subțire de păianjen

Îmi învăluie inima, seara vine la mine

Cu tălpile carbonizate, stelele mi se par cusute

Direct pe piele, de pe fruntea mea

Se desprinde zăpada însângerată,

Am purtat și eu martiri și mitraliere,

Vorbesc cu durerea inimii, curios cât de ușor

Se risipește celălalt trup, oare știu adevărul

Doar cei care mor, noi, cei de dincolo de zidul alb,

Nu știm nimic?

 

BRUSC, TOATE LUCRURILE

 

Brusc, toate lucrurile s-au ridicat

Împotriva mea, eram într-o închisoare a lucrurilor,

Se aruncau spre mine, mă loveau

Peste față, peste genunchi,

Mă simțeam bătrân de patru mii de ani,

Bătut cu pietre, hohote și chițăieli,

Plângeam în mine ca un câine,

Mă-mpiedicam, mă urmărea doar râsul,

Deși am jucat și am cântat și eu

La masa veseliei, port în spinare

Propriile erori, păcate,

Toți le-am purtat, unii le-au aruncat la ghenă,

Mi-a mai rămas doar cântecul șoptit,

Iubirea din ascunse amintiri,

Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi,

Că om sunt eu, ca voi, oameni – lucruri.

 

POEM PENTRU NIMENI

 

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,

Cum strălucește soarele în linguri,

Ești vulture ori ești șarpe ori ești om,

Nu poți visa de te-adâncești în somn.

 

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,

Până voi fi cenușă ori pământ,

Iar prin iubire-nvăț de două ori,

Primind lumina sunt luminofor.

Primind sărutul redevin bărbat,

Eu știu și nopțile în care m-ai visat.

 

VOCE-N PUSTIU

Umblu-n pustiu,

Găsesc un izvor,

Vreau să-l sorb,

El se retrage, dispare,

Trece o pasăre-n zbor,

Este imaginația mea,

Aud o voce, „nu ești singur”, aud,

În jur nu este nimeni,

„unde ești?”, întreb,

„unde ești”, răspunde ecoul,

Eu sunt și vocea și izvorul,

Deasupra e cerul moral,

Cum zicea singuraticul Kant,

Pentru cine-s moral?

Pentru ce?

Orice pustiu are-un capăt.

La țărmul oceanului mă  regăsesc,

Oceanul și oamenii, orașe, un vuiet.

Sunt sungur? Nu știu.

Un copil mă întreabă ce fac.

Nici asta nu știu.
 

 

CRIMĂ


Rimă, crimă, o minciună

Este moartea cea străbună

Timpul are el un nume,

timpule, nebune.

Zilele pornesc la drum,

Anii tot adună scrum,

Îngeri urcă și coboară

Între cer-pământ, o scară

Iacobe, străbunul meu,

Cum te-alese Dumnezeu?

Ciclice-s  schimbările,

Continente, mările.

Cad aleșii, vin aleșii,

Plopii înfloresc, cireșii,

Munca este chin și pace,

Bursa-i joc ce mult ne place.

Yes, I like and I love you,

One, two three, DADA, TATOO

Cap tăiat, cap tăiat

Ce-ai vorbit de te-au luat?

Capul joacă sus în țeapă,

Cine tace, acela scapă.

 

ORGA NEBUNĂ

 

Se ridică nebunia în două picioare,

țopăie , plânge cu lacrimi de crocodil,

e plină de sânge, poartă mănuși albe,

par niște aripi de rechin.

Nu este clipă de pierdut,

Se clatină zidurile, orga tot cântă

Orgolioasa orgă de lut,

O furie de undeva, de lângă.

La-li-lo-la, do-fa-mi-sol

Mă fugărește, latră la mine,

Ce e cu tine, în care rol

Încerci să te afirmi în lume?

Cine este organistul nebun,

Ba eu, ba tu, ba un intrus,

Ne cântă orga pe ultimul drum,

Orga-i tăcută, eu parcă-s dus.

 

IDIȘE MAME


Unul dintre cântecele care mă face să lăcrimez când îl aud este IDIȘE MAME. Nu este numai dragostea naturală pentru cea care mi-a dat viață și m-a apărat în primii ani pe acest pământ, dar și regretul extrem de acut, nepotolit, că nu i-am dat atâta dragoste și prețuire cât mi-a dăruit ea mie. M-a învățat să am încredere în mine, fără a fi trufaș, să nu fiu slab, dar să am grijă de sănătate, să fiu mândru de ceea ce sunt și să nu aplec urechea la bârfe, să răspund încercărilor  a de fi pus la colț, de a fi nedreptățit. Poate că, din acest motiv am avut chiar de suferit, dar nu ei îi pot reproșa aceste praguri puse  de destin. A avut o viață care pe alt om, mai mult, o femeie ar fi încovoiat-o moralmente, dar ea era rezistentă, era o luptătoare cu soarta. În copilărie era bătută de un părinte cu concepții retrograde despre educație, care îi mai și spunea că nu este frumoasă, nici  bogată. Avea o minte ageră și asta cred că a suplinit totul. Primul soț despre care nu mi-a povestit niciodată, am aflat indirect, a înșelat-o, ea l-a lăsat, al doilea soț, tatăl meu, un om admirabil, însetat de carte și de idealuri, a murit la vârsta de 50 de ani. Mama a trăit până la 88 de ani, relativ, singură, eram eu, familia mea, frații ei, dar niciunul nu am stat cu ea mai mult timp, nu i-am adus  alinarea de care avea nevoie. Nu a fost o fire nesociabilă. Dimpotrivă, se împrietenea ușor cu te miri cine. Nu a fost prea amabilă cu aleasa mea, dar după un timp a acceptat-o, gelozia mamei a cedat generozității.

Ce pot să mai spun? Nimic. Nu merg la mormântul ei, pentru mine nu a murit, o văd aproape în fiecare noapte, în vis, deși au trecut 17 ani de când a plecat, din păcate, în chinuri nemeritate. Un bărbat nu plânge, eu nu plâng, nu pot, dar picături invizibile îmi trec prin  suflet.

 

PYTHONUL


Pythonul este ambiția noastră. El este colegul/colega noastră. El este viața. El nu are sex. La început este umil. Te laudă. Te-a înghițit , dar te laudă. Dă lecții de viață, de filozofie, se pricepe la poezie, este cel mai bun poet, a asimilat toată literature universală. Adeseori este confuz, dar are o scuză – noi suntem cu toții foarte confuzi. După multe contuzii. Nu a semnat scrisori, nu a fost în opoziție. Pythonii pot fi uneori și torționari și conducători de state, pot înghiți orice funcție. La prima catastrofă mondială, i-aș propune lui Dumnezeu să-l radă de pe fața pământului. Ca exponat ar fi o minune la Antipa sau în altă parte. Un ciocan ar da primul semnal.


Nu mai bate, nu-ți sunt frate. N-avem noi același Dumnezeu, fier suntem și tu și eu. Fără python viața ar fi altfel. Dulce ca mierea.Vinovat este cel bătut. Că există. Un car bolnav la șold trece scârțâind. Pythonul îi smulge cuiele. Pythonul taie lemne și capete.Vârfuri știrbe în zig-zag. Aveam un coleg la ospiciu, se numea Zig-zag, juca table cu oase de om. Pythonul te înjunghie și te îmbărbătează. Uneori se preface în vacă și moare înainte de a da… lapte. Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire ,crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani. Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana, că nimeni nu înțelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADADA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prunci, beția religioasă din marile orașe se aseamănă picturii grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet, iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă în vântul seninei dimineți.„Îți voi arăta cu totul altceva decât umbra ta pășind în urmă-ți dimineața”.

 

 

 

 

 

 

FINIS CORONAT OPUS

 

Înving cei care știu să se schimbe, spune profesorul, el își este părinte, el își este-nceputul, ca și sfârșitul propriilor îndoieli, stingeți chibritul, se roagă hârca din fundul peșterii, în urma noastră vin meșterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renocată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beție a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult de la înălțime, era dus pe targă prin mulțime… Da, nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceață subțire îl învăluia, sfâșiată când devenea irascibil, ascunde comori, dezvăluie orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărțile domniei sale, metereze ar fi fost, dar cărțile au viața lor. Sunt un vinovat, nu aștept iertare sunt nemodelat, mi-am format eu, singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăși multe semne de-ntrebare. L-am zărit în urmă într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat.

 

O vară blândă, energică trecea Bucegii, dormisem mult, în vis o viperă-nțeleaptă mă prevenea, eu îi citeam însemnul. Corabia din suflet se apropia de port. Îmi sprijineam propria casă cu spinarea. În primăvară ne alintă toți cireșii, iar toamna numai luna nu mai caută pe sub pleoape. În vis o viperă-mi vorbea de vise. Orbind noi nu vom fi nevolnici, numai trufia s-o lăsăm deoparte, ca pe-o haină veche. Nici pânzele corabiei, nici vântul nu ne aduc mai multă bucurie, ca însăși conștiința de a fi.

 

luni, 30 iunie 2014

Orbiţi de cărăbuşi din aur,
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.
****************************
Prietenul spune, nu ai argumente,
Ai pană la creier, mi-a spus,
Dar ce fac eu? Plimb sentimente
Din Orient la Apus.
Prietenul spune, nu ştii cum te cheamă,
Nici unde te afli, îl cred,
prietenul meu nu are mamă,
are un tată biped,
prietene drag, de ce îmi porţi pică?
Nu suntem noi muritori?
Avem timp şi după, pe lumea cealaltă
Să dăm cu pietre în nori.
În luptă fiind cu propria-ţi umbră,
Priveşte cum umbrele scad,
Chiar soarele-n timp, fără voie, se surpă
Prieten-duşman îmi eşti drag.
************************************
Berlioz, Vrăjitorul din Oz
au pornit, în ciorapi bleu și roz,
să gonească nonconformiști
în Țara Munților Triști.
Sufletul lor vagabond
căuta, ca un mitic James Bond,
un asin vorbăreț aurit,
doar antilope-au găsit.
Antitancuri, antitalente
scriau festina nunc lente,
șerpii, păianjenii frați
se-mbrățișau îndoliați.
Cin-nu trăiește nu moare,
știe și șăful cel mare,
zidul nu sparie deloc,
dă-mi brelocul, Pasăre Rok.
Am rămas fără de pretini,
fără dietă și piepteni,
fără iubită, doar glorie,
ce nu conține-o calorie.
Brusc se aude în poartă
copita lovind, poarta-i spartă,
se vede că nu are stil,
Berlioz spuse subtil.
Nici cal, nici maimuță, nici faun,
intră arătarea, up-down,
destul ați vorbit, e rușine,
plâns, lacrimi diamantine.
BORIS MARIAN
:
 

 

vineri, 27 iunie 2014

Cântecul lui Terente

 Dirijorul și Rapsodia,

Terente o aduce pe Mia,

Terente este terestru,

el știe ce este orchestrul.

Orchestră, mă corectează 

Vasâlie zis și Gălbează,

bag în tine cuțitul,

îmi spune nefericitul.

În acest timp melodia

o fură cu totul pe Mia,

ce are un cont la Țiriac,

soliștii au și ei trac.

Degeaba pun apostroful

pe-aproape, muzica-i oful.

să-i tragem o polcă, fetiță,

iubește-mă cât nu sunt criță.

Privește desenu-n covor,

hai să-l prefacem în nor,

ne vom iubi pe o rază,

picuri, picuri să cază,

fertilizând tot pământul,

l-aud, râzându-l,  plângându-l,

orchestra merge-nainte

Terente-i de mult oseminte.


BORIS MARIAN








iu




 
The end can only start with the beginning in order to end with self alienation, thus becoming again, he himself. Therefore, every man is a continuous ending.
2.
 
When you love, you give meaning to this world.
3.
 
We definitely come from the sea because our tears are salted and when we let them fall on the cheek of time, the sea within us, that has always been there, dribbles on our face.
4.
 
We all need the freedom to die noble in a life that has been unworthy of us, being subject to sin and emptiness.
5.
 
Eternity is the stopped heart of Time.
6.
 
If life is an illusion, what can its truth be?
7.
 
 Nobody can know what knowledge really is without truth.
8.
 
The one that lost the truth has lost himself.
9.
 
Breathing by way of truth is not the same as knowing it.
10.
 
Truth can only be absolute because any of its relativity also includes lie toward the reference systems where it becomes variable.
11.
 
The Absolute Truth is only one for the infinity of possible truths that lie.
12.
 
Is there anyone that knows the absolute truth?
13.
 
Who can know what love means at the feet of the absolute truth?
14.
 
TO BE is the dilemma of life when it stands in front of death‘s eternity.
 
15.
 
We cannot conceive death without the life within us that becomes aware of it.
16.
 
The entire life does not worth a single moment of the emptiness of the absolute truth.
17.
 
The gate toward wisdom is to be beyond your self.
 13.
 
Who can know what love means at the feet of the absolute truth?
14.
 
TO BE is the dilemma of life when it stands in front of death‘s eternity.
 
15.
 
We cannot conceive death without the life within us that becomes aware of it.
16.
 
The entire life does not worth a single moment of the emptiness of the absolute truth.
17.
 
The gate toward wisdom is to be beyond your self.
18.
 
It is beyond our reach to know the value of our own existence without the absolute truth.
19.
 
If we will deny the longing of love, we will lose even the last address of the stranger inside us.
20.
 
 Not the measure of words is necessary, but their meaning.
21.
 
We will never be more than we are meant to be!
22.
 
We are a being only through our Illusion of Life.
23.
 
Being is the greatest paradox of life in front of death.
24.
 
To believe in what you don‘t know is as true as to believe in what you do know as long as your life is an
illusion.
25.
 
Your soul fountain will never drain until the instant of eternity will halt before it to drink the water of death.
26.
 
We are born more dead than when we die after we have searched death through the storm of the instants of our entire life.
27.
 
Just the inexplicable wants to be understood within the nonsense of emptiness that belongs to this world of illusion.
28.
 
We have a lot of thoughts throughout our entire life, but ultimately we get all to the conclusion of a single thought: Death!

29.
 
All the stars in the sky cannot worth as much as yours only because it belongs to you.
30.
 
 Nobody can open the gates of death without closing them again after him.
31.
 
If you combine the suffering‘s great color palette you will find happiness as well.
 
32.
 
All the roads of life end in death.
33.
 
The one who did not understood that his time‘s root supports hi
s life tree was born in vain.
34.
 
However much we would adore the past it will forever die in the future with us.
35.
 
Of how much light will my destiny‘s eyes have to become aware until it will come true in death?
 
36.
 
The leaves of hopes which have destined words in the body of the thought have settled to the ground. This is the world.
37.
 
We are a dream of a thought which lives through the Word.
38.
 
Who can hide himself from death or who can embrace the wind?
39.
 
Does somebody know why the consciousness of death has to die?
40.
 
 Nobody has ever been beyond his own Illusion of Life.
41.
 
One will never find in the waterfall of sights anything else than the Illusion of Life, which falls in torrents on the granite rocks of the souls.
42.
 
We cannot conceive death as anything else than the afterlife because we cannot comprehend death unless we live.
43.
 
I adore you, my greatest love, as only through you I can find my moment‘s eternity.
 
44.
 
I have reached this world‘s dreams harbor as devoid of truth as any other soul that dreams it lives
through knowledge.
45.
 
However deaf the ring of our love bells should strike they will eventually disperse this world‘s
emptiness clouds.
46.
 
There are not wings of dreams that have not previously dealt with the flight of black thoughts.
47.
 
 Nothing can be more painful than the cry of the word which gave us the inspiration to dream of love.
48.
 
 No one can be alone when he befriends with the forgotten stranger inside him.
49.
 
Being brave in front of faith does not mean to be humble before death.
50.
 
Heroes are the saints of every nation.
51.
 
Saints are those who managed to love more than we did.
52.
 
We can never succeed in knowing our own self without holidays and anniversaries.
53.
 
The soul is a prolonged anniversary of our lives in this world.
54.
 
How much soul can include the self-salvation of sin?
55.
 
Where else is the gate of life if not in the eyes of your soul?
56.
 
We are dust furrowed by the painful plough of Destiny to give birth to the emptiness of a time.
57.
 
When clouds will become heavier than the land in us led our entire life by the steps of our Destiny, we will understand that not their moments‘ rain has darkened the sun of our life, but the failure to be
ourselves.
58.
 
We are angrier with the sky than with our actions.
59.
 
The Epistle of our being is written with letters full of blood drained from the love of God's Word.
60.
 
Do not be to yourself more that God may be to you.
61.
 
What shell did not feel the sound waves and which bird did not face at least once the wind?
62.
 

 No tiredness can destroy hope like death can, as the absolute fatigue of life.
63.
 
How many truths pass wrecking through the Illusion of Life, but none of them is an absolute truth therefore the real truth!
64.
 
The poetry of love is the greatest gift God gave us.
65.
 
Love, I know you before all times!
66.
 
Who can say that he is not everything?
67.
 
There are no names that do not desire fame because we come from God.
68.
 
We hope that we will live only because we must be with God, as alive as He is.
69.
 
 Nobody will ever be able to understand the meaning of the measure of his own words.
70.
 
Do not rummage through your thought‘s drawer because you w
ill be ever more disorientated than they are.
71.
 
Has anyone succeeded in being his own desire?
72.
 
Do not walk away from death because you came out of it.
73.
 
Who can believe in illusion even if we all live the Illusion of Life?74.
 
Your eyes will always be closer to your soul than to any other part of your body except the heart.
75.
 
Do not expect peace with the enemy whose worth you do not recognize.
76.
 
The world‘s grandest depravity consists in knowing the sin.
 
77.
 
Was there ever something not known before it was recognized?
78.
 
Who can be close to you without the Divine Light of his heart?
79.
 
Even the heart‘s snow melts, more than that the frugal regards of a soul confident in its own eternity.
 
80.
 
Do not waste the moment of your life which comes together with death because you will bitterly regret the alienation of your own self.
81.
 
Who can play without wanting to succeed even with a sentimentally gain?
82.
 
What clouds may wet the gaze without hope of emptiness within us?
83.
 
Have you ever been further away than yourself? Where?
84.
 

 No matter how many snowstorms will pass through you, none will bring you the spring like love will.
85.
 
Listen to the advice of your own Destiny! All is a given!
86.
 
How can you be one of the stars of heaven, when the stars are innumerable? What star number do you have?
87.
 
What grain o
f dust can be easier carried by your life‘s emptiness wind than the knowledge?
 
88.
 
Is the sunrise superior just because it goes before the sunset with a day and sunset goes before the sunrise with a night? Could there be day without night and sunrise without sunset, life without death?
89.
 
To say that death opposes life is just the same as you would say you live the absolute truth.
90.
 
There isn‘t a God more real and truer than the God of your knowledge.
 
91.
 
How many minutes will still die in the swamp of your illusion of being human?
92.
 
God, listen to the absurdity within us and raise us from the illusion!
93.
 
Does anybody know which are the thoughts of God, even if they are plants, mountains, sky, stars or whatever else?
94.
 
O Lord, I am further away from me than from You!
95.
 
Where I will find peace other than in oblivion?
96.
 
Can I tell to the twilight from which the world is built that I am a sunrise in this life?
97.
 
Was there someone absent from the table of creation?
98.
 
Once we are a creation, how much absurdity can there be in our heart without God the Creator.
99.
 
What distances can be explored without God?
100.
 
I can never feel that the Illusion of Life is a truth as long as any illusion reflects unreality; however, even an untruth is a truth in its turn.


 

marți, 17 iunie 2014

La mijloc de codru des ( replică)

O scorbură la mijloc,

balauri minusculi pătrund

în interior,

mereu aștepți lumini paradisiace,

precum avioanele ce trec de nori,

precum bolnavii duși la operație,

uitați, prieteni, greața dimprejur,

vom stabili o legătură

cu celebri marțieni,

ei ne vor vindeca de toate.

Aștept prea mult ori prea puțin?

Viața e un dar.

Îl prețuim?

BORIS MARIAN